Când casa nu mai e acasă: Povestea unui tată din Ploiești

— Tati, de ce plouă în casă?

Vocea lui Rareș, băiatul meu de șase ani, tremura în timp ce ținea strâns de mâna surioarei lui mai mici, Ilinca. Era 15 ianuarie, iar afară ningea cu furie. În sufrageria noastră mică din Ploiești, apa se prelingea pe pereți, picurând ritmic în ligheanul pus în grabă sub gaura din tavan. Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Nu aveam voie să cedez. Nu acum, nu în fața lor.

— E doar o mică problemă, puiule. O să rezolv eu, am spus încercând să-mi maschez disperarea.

Dar știam că mințeam. De luni bune nu mai reușeam să țin pasul cu facturile și reparațiile. După ce Ana m-a părăsit, luând cu ea liniștea și stabilitatea familiei noastre, totul s-a năruit. Ea a plecat la București cu un alt bărbat, lăsându-mă pe mine cu doi copii și o casă veche care scârțâia la fiecare pas.

În acea seară, când acoperișul s-a prăbușit sub greutatea zăpezii ude, am simțit că tot universul mi se prăbușește odată cu el. Am sunat-o pe mama, dar era bolnavă și abia se descurca singură. Prietenii mei? Majoritatea s-au evaporat după divorț. Vecinii? Se uitau la mine cu milă sau cu suspiciune.

— Nu putem rămâne aici, le-am spus copiilor. Haideți să ne îmbrăcăm repede.

Am ieșit în noapte, cu haine groase aruncate peste pijamale și câteva lucruri într-o sacoșă. Nu aveam unde să mergem. Am bătut la ușa doamnei Stancu, vecina de la doi, o femeie trecută de șaptezeci de ani care ne mai dădea uneori supă caldă.

— Vai de mine, domnule Mihai! Intrați repede, copiii tremură ca varga!

Ne-a primit în apartamentul ei mic și cald. Ne-a făcut ceai și ne-a dat pături groase. În acea noapte am dormit toți trei pe canapeaua ei veche, iar eu am plâns în tăcere când copiii au adormit.

A doua zi am început să caut soluții. Am sunat la primărie — mi-au spus că nu au locuri la adăposturi decât pentru persoane fără venituri sau bătrâni singuri. Eu aveam un job part-time la un service auto, dar banii abia ajungeau pentru mâncare.

— Tata, când mergem acasă? a întrebat Ilinca.

— Curând, iubita mea, am mințit din nou.

Zilele au trecut greu. Doamna Stancu ne-a găzduit cât a putut, dar spațiul era mic și ea avea nevoie de liniște. Am încercat să vorbesc cu Ana la telefon:

— Nu pot să iau copiii acum, Mihai! Am serviciu, nu am spațiu… Descurcă-te!

Vocea ei era rece ca gheața. M-am simțit trădat și abandonat încă o dată.

Am început să cer ajutor pe grupurile de Facebook din oraș. Unii m-au judecat:

— Cum să rămâi fără casă? Ce fel de tată ești?

Alții însă au reacționat neașteptat. O femeie pe nume Camelia mi-a scris în privat:

— Am un apartament liber pentru câteva luni. Nu e mobilat complet, dar e cald și uscat. Dacă vrei, poți veni cu copiii.

Nu-mi venea să cred. Am mers să văd locul — era mic, dar curat. Camelia ne-a adus pături, o masă veche și câteva scaune. Alți oameni au donat haine și jucării pentru copii.

Într-o seară, Rareș m-a întrebat:

— Tati, de ce ne ajută oamenii aceștia?

— Pentru că uneori oamenii sunt mai buni decât credem noi, i-am răspuns cu un nod în gât.

Am început să lucrez mai mult la service și să fac mici reparații prin cartier pentru câțiva lei în plus. Copiii mergeau la grădiniță și școală cu haine curate datorită donațiilor primite. Încet-încet am reușit să strâng bani pentru a repara acoperișul casei vechi.

Au trecut luni până când am putut să ne întoarcem acasă. Nu era perfect — pereții erau încă pătați de apă, mobila stricată — dar era a noastră.

Într-o seară friguroasă de martie, am stat toți trei pe podeaua sufrageriei goale și am mâncat supă caldă adusă de doamna Stancu.

— Acum suntem acasă? a întrebat Ilinca.

— Da, iubita mea. Acum suntem acasă.

M-am uitat la ei și mi-am dat seama că „acasă” nu e doar un loc cu pereți și acoperiș, ci oamenii pe care îi iubești și cei care te ajută când ai cea mai mare nevoie.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ar avea curajul să ceară ajutor? Și câți ar fi dispuși să-l ofere fără să judece? Poate că adevărata forță a unei comunități stă tocmai în aceste momente simple de solidaritate.