Când dragostea devine povară: Povestea unei mame între fiu, noră și casa pierdută

— Mama, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de pâine proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Simțeam că urmează ceva rău, deși încercam să mă agăț de speranța că poate e doar o discuție obișnuită.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Ioana, nora mea, stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea rece. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Poate pentru că eu am crescut cu ideea că familia trebuie să fie totul, iar ea părea mereu grăbită să se desprindă de noi.

— Ne-am gândit… să vindem apartamentul. Să luăm ceva mai mare, să avem și noi intimitatea noastră. Ioana vrea să fie aproape de serviciu, iar aici e prea departe pentru ea.

M-am uitat la el ca la un străin. Apartamentul acesta era tot ce aveam după ce soțul meu, Gheorghe, a murit. Aici am crescut pe Vlad, aici am plâns și am râs împreună. Cum să-l vând? Cum să renunț la singurul loc unde mă simt acasă?

— Vlad, tu chiar crezi că poți să iei o decizie atât de mare fără să te gândești la mine? La amintirile noastre?

— Mamă, nu e vorba doar despre tine! Și eu am o familie acum! Ioana nu se simte bine aici. Mereu spune că nu are spațiu, că nu poate respira… Nu vezi că ne sufocăm toți?

Ioana a oftat teatral și a ieșit din bucătărie. Am rămas doar noi doi. M-am așezat pe scaun, simțind cum mi se taie picioarele.

— Vlad, tatăl tău a muncit toată viața pentru acest apartament. Tu ai crescut aici. Cum poți să-l dai pe ceva necunoscut?

— Mamă, nu vreau scandaluri. Ori vindem și împărțim banii, ori… nu știu ce facem. Dar nu mai pot așa.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins pereții, am privit fotografiile cu Vlad mic, cu Gheorghe la masă de Crăciun… Am simțit că pierd totul.

A doua zi dimineață am acceptat. Nu pentru mine, ci pentru el. Pentru fericirea lui. Am vândut apartamentul și am împărțit banii. Eu m-am mutat într-o garsonieră la periferie, iar Vlad și Ioana au închiriat un apartament aproape de serviciul ei.

La început am încercat să mă obișnuiesc cu noua mea viață. Garsoniera era mică și rece, dar mi-am spus că e doar o etapă. Mergeam des la Vlad să-i văd, dar Ioana mă primea mereu cu răceală.

— Maria, te rog să ne anunți înainte să vii. Avem și noi nevoie de intimitate.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Vlad era tot mai distant. Nu mai venea la mine decât rar și atunci vorbea doar despre problemele lor financiare.

— Mamă, nu ne ajung banii de chirie. Dacă nu vindeam apartamentul… Acum suntem nevoiți să plătim lunar o sumă uriașă! De ce ai fost de acord?

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Eu acceptasem pentru el! Pentru ei! Și acum tot eu eram vinovată?

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am izbucnit în plâns. M-am întrebat unde am greșit. Poate trebuia să fiu mai fermă? Să nu cedez presiunilor? Sau poate dragostea mea pentru el l-a făcut slab? Poate că sacrificiile mele l-au împiedicat să devină bărbatul puternic pe care mi-l doream.

Au trecut luni întregi fără ca Vlad să mă caute. Am aflat de la vecini că s-au certat rău cu proprietarul și au fost nevoiți să se mute din nou. Ioana a plecat la mama ei pentru o vreme.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, Vlad a venit la mine. Era slab, obosit și cu ochii roșii.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot. Nu știu ce să fac… Ioana vrea divorțul.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

— Vlad, casa nu e doar un loc cu pereți. E acolo unde suntem împreună. Dar dacă nu știm să avem grijă unii de alții… pierdem totul.

Acum stau singură în garsoniera mea și mă gândesc la toate sacrificiile făcute din iubire. Oare dragostea unei mame poate deveni o povară pentru copil? Oare am greșit când am pus fericirea lui mai presus de a mea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină sacrificiul și începe pierderea?