Când dragostea doare: Povestea mea cu Irina

— Radu, nu te mai duce la ea! Ai auzit ce vorbește lumea? Ești rușinea familiei!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, aburindă de la ciorba care fierbea pe sobă. Mâinile îi tremurau pe șorțul vechi, iar ochii îi erau plini de lacrimi neplânse. Eu stăteam în prag, cu palmele strânse și inima bubuindu-mi în piept. Afară ningea liniștit, dar în casă era furtună.

Irina era tot ce nu trebuia să fie pentru un băiat ca mine. Venise în sat acum doi ani, cu mama ei bolnavă și un trecut despre care nu vorbea nimeni pe față, dar toți șușoteau pe la colțuri. Era frumoasă, cu părul negru ca tăciunele și ochii verzi, dar mai ales era altfel: citea cărți, asculta muzică veche și nu mergea la biserică decât rar. Pentru satul nostru din Bărăgan, asta era aproape o crimă.

Am cunoscut-o într-o seară de vară, când am găsit-o plângând lângă fântână. Mi-a spus că îi murise pisica. Am stat lângă ea până s-a liniștit și am simțit atunci că vreau să o apăr de tot răul din lume. Dar nu știam că răul avea să vină chiar din partea celor dragi mie.

— Radu, nu vezi că fata asta nu e de-a noastră? Ce ascunde? De ce nu are tată? De ce nu vine la nunți și botezuri? — tata își aprinse o țigară și mă privi aspru. — O să-ți strici viața pentru o fată fără nume!

Am încercat să le explic că Irina e bună, că are grijă de mama ei bolnavă, că muncește la magazinul din sat și nu cere nimic de la nimeni. Dar pentru ei nu conta. Pentru ei, Irina era o pată pe obrazul familiei noastre.

Într-o seară, după ce am ieșit pe furiș din casă, am găsit-o pe Irina la marginea satului, sub un nuc bătrân. Avea ochii roșii de plâns.

— Radu, nu mai pot… Mama ta a venit azi la noi și mi-a spus să te las în pace. Că nu merit să fiu cu tine. Că sunt o rușine…

Am strâns-o în brațe și am simțit cum tremură toată.

— Nu-i asculta! Eu te iubesc! O să plecăm de aici dacă trebuie!

— Și unde să mergem? Cu ce bani? Mama e bolnavă… Nu pot s-o las!

Am tăcut. Știam că are dreptate. Eram prins între două lumi: familia mea și dragostea pentru ea.

Zilele au trecut greu. Satul a început să ne evite. Prietenii mei nu mă mai chemau la fotbal. La magazin, lumea șoptea când intram. Odată, tanti Veta mi-a spus în față:

— Radu, vezi-ți de una de-a noastră! Nu te murdări cu una ca ea!

M-am simțit mic și neputincios. Dar cel mai tare mă durea că Irina suferea din cauza mea.

Într-o zi, mama Irinei s-a îmbolnăvit grav. Am alergat după doctor prin nămeți, am stat nopți întregi la căpătâiul ei. Satul tot nu ne-a ajutat. Ba chiar au spus că e pedeapsa lui Dumnezeu.

Când mama Irinei a murit, am fost singurii care au dus-o la groapă. Preotul a venit doar pentru că l-am rugat eu în genunchi.

După înmormântare, Irina s-a închis în casă zile întregi. Am încercat să o scot afară, să-i aduc mâncare, dar refuza totul.

— Radu, nu mai pot trăi aici… M-au alungat toți… Nu mai am pe nimeni…

Atunci am decis: plecăm împreună la oraș. Mi-am luat câteva haine și banii strânși pentru facultate. Tata m-a blestemat când a aflat.

— Dacă treci pragul ăsta cu ea, să nu te mai întorci niciodată!

Am ieșit fără să mă uit înapoi.

La oraș a fost greu. Am dormit pe la prieteni, am muncit cu ziua pe șantier. Irina a găsit de lucru la o cofetărie. Eram împreună, dar fiecare zi era o luptă: cu lipsurile, cu dorul de acasă, cu frica de viitor.

Uneori o găseam plângând noaptea.

— Radu, dacă ai fi rămas acasă ai fi avut tot ce-ți doreai… O familie… Respect…

— Nu-mi trebuie nimic fără tine! îi spuneam mereu.

Dar adevărul e că mă durea și pe mine dorul de părinți, de satul meu.

După un an, Irina a rămas însărcinată. Am simțit atunci că poate totul va fi bine. Dar când am sunat acasă să le spun părinților mei vestea, mama mi-a închis telefonul în nas.

Copilul nostru s-a născut într-o garsonieră mică din cartierul Titan. L-am numit Andreea. Când am ținut-o prima dată în brațe am simțit că toate sacrificiile au avut rost.

Dar viața nu s-a îndreptat peste noapte. Irina a făcut depresie după naștere. Eu munceam tot mai mult și eram tot mai obosit. Ne certam des din nimicuri.

Într-o seară, după ce Andreea plânsese ore întregi și noi ne-am certat iar pentru bani și lipsuri, Irina mi-a spus:

— Poate părinții tăi au avut dreptate… Poate nu meritam să fim împreună…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Acum Andreea are trei ani și încă tragem greu să ne descurcăm. Părinții mei n-au cunoscut-o niciodată. Satul meu a rămas doar o amintire dureroasă.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea chiar poate trece peste orice? Sau uneori sacrificiile sunt prea mari?

Voi ce credeți? Merită să lupți până la capăt pentru iubire sau trebuie să știi când să renunți?