Când dragostea doare: Povestea mea între două lumi

— Nu te-ai gândit niciodată că poate nu e potrivită pentru tine? Vocea mamei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile ei, mereu ocupate, frământau un prosop de bucătărie, dar ochii nu mă slăbeau din priviri. Aveam 29 de ani și încă mă simțeam ca un copil pedepsit, prins între dorința de a-i face pe plac și nevoia de a-mi trăi viața.

— Mamă, Irina e soția mea. Am ales-o pentru că o iubesc, nu pentru că a bifat toate criteriile tale! am răspuns, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— Iubirea nu ține de foame, Vlad! O să vezi tu când o să vină greutățile. Și ce familie are ea? Tatăl ei e plecat în Italia de zece ani, mama abia se descurcă cu pensia. Tu meriți mai mult!

Acele cuvinte mi-au rămas în minte zile întregi. M-am întors acasă la Irina cu sufletul greu. Ea m-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, dar ochii îi trădau oboseala. De când ne-am mutat împreună, mama găsea mereu motive să ne viziteze neanunțată: ba să aducă „ceva bun”, ba să verifice dacă avem curat, ba să-mi spună subtil că „nu se face așa”.

Într-o seară, când Irina încerca să adoarmă copilul nostru de doar două luni, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe sora mea, Alina.

— Nu mai rezist, Alina. Parcă trăiesc două vieți și niciuna nu-mi aparține cu adevărat.

— Vlad, știu cum e mama… Dar trebuie să-i pui limite. Altfel o să-ți distrugă familia. Ai văzut ce s-a întâmplat cu mine și cu Mihai.

Sora mea divorțase după ce mama noastră îi făcuse viața un calvar soțului ei. Atunci am crezut că exagerează. Acum înțelegeam prea bine.

Într-o duminică, la masa de prânz, Mariana a început din nou:

— Irina, tu nu gătești sarmale? Vlad mereu a iubit sarmalele mele…

Irina a zâmbit forțat:

— Încerc să gătesc cât pot, doamnă Mariana. Dar cu bebe mic…

— Eh, scuze se găsesc mereu. Eu am crescut doi copii și tot am avut grijă de casă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina s-a ridicat brusc de la masă și a mers în dormitor. Am urmat-o.

— Vlad, nu mai pot. Nu vreau să trăiesc toată viața în umbra mamei tale. Ori suntem o familie noi doi, ori… nu știu cât mai rezist.

Am simțit că mă prăbușesc. Îmi iubeam soția, dar mă simțeam vinovat față de mama care mă crescuse singură după ce tata murise într-un accident la combinat. Mereu mi-a spus că suntem „doar noi doi împotriva lumii”. Dar lumea mea se schimbase.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat lângă pătuțul fiului meu și m-am întrebat ce fel de tată vreau să fiu. Să-l cresc și pe el într-o colivie de frică și loialitate oarbă?

A doua zi am chemat-o pe mama la noi acasă.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Te rog să nu mai vii neanunțată și să nu o mai critici pe Irina. E soția mea și mama copilului meu. Dacă nu poți accepta asta, va trebui să ne vedem mai rar.

Mariana a izbucnit în plâns:

— După tot ce-am făcut pentru tine… Asta primesc? O străină contează mai mult decât mama ta?

— Nu e vorba de „mai mult”. E vorba că am nevoie să fiu lăsat să-mi trăiesc viața. Să fac greșeli dacă e cazul. Să fiu tată pentru copilul meu.

Mama a plecat trântind ușa. Zile întregi nu mi-a răspuns la telefon. Mă simțeam sfâșiat între două lumi: una veche, plină de datorii sufletești și vinovăție, și una nouă, fragilă dar plină de speranță.

Irina m-a ținut în brațe într-o seară:

— Îți mulțumesc că ai avut curajul ăsta. Știu cât de greu ți-a fost.

— Mi-e teamă că am pierdut-o pe mama…

— Poate n-ai pierdut-o. Poate tocmai acum începeți să vă cunoașteți cu adevărat.

Au trecut luni până când Mariana a acceptat să vină din nou la noi acasă. De data asta a bătut la ușă și a adus o jucărie pentru nepotul ei. Nu a mai comentat nimic despre curățenie sau mâncare. Poate era începutul unei noi relații sau poate doar oboseala unei lupte pierdute.

Acum îmi privesc băiatul dormind și mă întreb: oare voi reuși eu să fiu tatăl care rupe lanțurile trecutului? Sau suntem cu toții condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?