Când dragostea fierbe odată cu ciorba: Povestea unei familii din București

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să vin acasă și să găsesc mereu aceeași atmosferă apăsătoare! — vocea lui Mihai răsună ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce ploaia lovea geamul cu furie.
Mă uitam la ciorba care clocotea pe aragaz, aburii ridicându-se ca niște fantome între noi. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Simțeam că orice aș spune, orice aș face, nu va schimba nimic.
— Și eu sunt obosită, Mihai! Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu simt cum ne pierdem unul pe altul? — am izbucnit, vocea mi s-a spart și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.
Copiii, Ana și Vlad, stăteau ascunși după ușa de la sufragerie. Știam că ne aud. Știam că îi doare. Dar nu mai puteam să mă prefac că totul e bine.

Totul a început să se destrame încet, ca o haină veche care se rupe la cusături. Mihai lucra de dimineața până noaptea la service-ul auto din cartierul nostru din Drumul Taberei. Eu, după ce am rămas fără job la librărie, făceam curățenie prin casele altora. Banii nu ajungeau niciodată. Facturile se adunau pe masa din bucătărie ca niște sentințe reci. Mama lui Mihai ne suna aproape zilnic: „Maria, ai grijă de copii! Mihai muncește prea mult! Ce faci toată ziua?”

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar a tăcut. Vlad a început să chiulească de la școală. Nu mai vorbeau cu noi decât monosilabic. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru lipsa banilor, pentru certurile cu Mihai, pentru tristețea copiilor.

Într-o seară, când Mihai a venit acasă târziu și obosit, am încercat să-l iau în brațe. S-a tras înapoi.
— Lasă-mă, Maria! Nu acum.
Atunci am simțit că între noi s-a ridicat un zid de gheață.

Au urmat săptămâni în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Vorbeam doar despre lucruri practice: „Ai plătit lumina?” „Cine ia copiii de la școală?” „Ce mâncăm mâine?”

Într-o duminică dimineață, mama mea a venit pe neașteptate. A găsit casa vraiște și pe mine plângând în baie.
— Maria, nu poți să lași totul să se ducă de râpă! Luptă pentru familia ta! — mi-a spus ea cu voce blândă, dar fermă.
Am simțit o furie mocnită: „De ce trebuie eu să lupt mereu? De ce nu luptă și Mihai?”

În acea seară, am decis să vorbesc cu el deschis.
— Mihai, nu mai putem continua așa. Ne pierdem copiii, ne pierdem pe noi. Hai să facem ceva!
El s-a uitat la mine lung, cu ochii obosiți.
— Ce vrei să facem? Să ne prefacem că totul e bine?
— Nu! Vreau să încercăm să fim din nou o familie.

A doua zi am făcut o ciorbă mare, ca pe vremuri. Am pus masa frumos și i-am chemat pe toți la masă.
— Azi nu ne certăm. Azi povestim fiecare cum a fost ziua lui — am spus hotărâtă.
Ana a început timid:
— La școală am luat un opt la matematică…
Vlad a zâmbit pentru prima dată după mult timp:
— Eu am jucat fotbal cu băieții din bloc…
Mihai m-a privit lung și mi-a strâns mâna sub masă.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Facturile tot acolo erau. Mama lui Mihai tot suna cu reproșuri. Dar am început să vorbim mai mult, să râdem uneori, să gătim împreună. Am descoperit că dragostea nu moare când vin greutățile; doar se ascunde sub griji și tăceri.

Într-o seară ploioasă ca aceea de la început, ciorba fierbea din nou pe aragaz. Dar de data asta am stat toți patru în bucătărie și am povestit despre visele noastre.

Mă întreb acum: câți dintre noi uităm să ne privim cu adevărat unii pe alții? Cât de mult lăsăm grijile să ne fure dragostea? Poate că răspunsul e chiar aici, în lucrurile mici pe care le facem împreună.