Când dragostea nu e la fel pentru toți: Povestea unei nedreptăți în familie

— Nu pot, Livia, nu mai am putere. Sunt bătrână, mă dor oasele, nu mai pot să alerg după copii, mi-a spus soacra mea, doamna Mariana, cu vocea ei tăioasă, în timp ce își strângea halatul în jurul taliei. Ținea privirea în pământ, dar simțeam că nu era sinceră. Fetița mea, Ilinca, se uita la ea cu ochii mari, așteptând să fie luată în brațe. Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară în luna aceea când o rugam să stea cu Ilinca măcar două ore, cât să pot merge la medic. Și era a treia oară când primeam același refuz.

În aceeași după-amiază, am trecut pe la sora soțului meu, Adina, să-i duc niște haine pentru nepotul meu, Vlad. Când am intrat, am rămas în prag: soacra mea era pe covor, jucându-se cu Vlad, râzând și alergând după el prin casă. Avea obrajii roșii de la efort și părea cu zece ani mai tânără. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Am ieșit fără să spun nimic, dar lacrimile mi-au curs pe obraji tot drumul spre casă.

Seara, când a venit Radu, soțul meu, acasă, i-am povestit totul. Nu voiam să-l pun între mine și mama lui, dar nu mai puteam să țin în mine. L-am văzut cum se schimbă la față, cum îi tremură buzele. — Nu se poate, a zis încet. Poate ai înțeles tu greșit. Dar când i-am arătat poza pe care am făcut-o din ușă, cu mama lui și Vlad, a izbucnit în plâns. Era prima dată când îl vedeam plângând din cauza mamei lui. — De ce, Livia? De ce face asta? Ce are copilul nostru mai puțin decât Vlad?

A doua zi, Radu a mers la mama lui. A stat acolo două ore. Când s-a întors, era palid. — A zis că nu poate să fie la fel cu toți. Că Vlad e băiatul Adinei, iar Adina a trecut prin multe, că are nevoie de sprijin. Dar și noi avem nevoie, Livia! Și Ilinca e nepoata ei! Am simțit că mă sufoc. Cum să-i explic copilului meu că bunica nu vrea să stea cu ea, dar pentru verișorul ei găsește mereu timp?

În zilele următoare, am început să mă îndoiesc de mine. Poate că cer prea mult? Poate că Ilinca e prea agitată? Poate că soacra mea chiar nu mai poate? Dar de fiecare dată când o vedeam pe Mariana la Adina, jucându-se cu Vlad, toate îndoielile dispăreau și rămânea doar furia. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun cât de mult ne doare această diferență. — Livia, nu înțelegi, fiecare copil e altfel. Vlad e mai liniștit, Ilinca e mai energică. Nu pot să țin pasul cu ea, mi-a răspuns, evitându-mi privirea.

Într-o duminică, la masa de prânz, Adina a venit cu Vlad. Soacra mea l-a luat imediat în brațe și i-a dat prăjituri. Ilinca s-a apropiat timidă și a întrebat: — Bunico, pot și eu? Mariana a oftat și i-a întins o prăjitură fără să o privească. Am simțit cum mă înăbușă lacrimile. Radu a ieșit din cameră, iar eu am rămas cu un nod în gât. După masă, am plecat mai devreme. În mașină, Ilinca m-a întrebat: — Mami, de ce nu mă iubește bunica la fel ca pe Vlad?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să-i explic unui copil de patru ani că uneori dragostea nu e împărțită egal? Că uneori adulții sunt nedrepți, chiar și fără să-și dea seama?

În săptămânile care au urmat, relația dintre mine și soacra mea s-a răcit complet. Radu nu mai mergea la ea decât rar, iar Adina părea că nu observă nimic. La un moment dat, am încercat să discut cu Adina. — Știi că mama nu vrea să stea cu Ilinca? — Eh, poate că Ilinca e mai greu de gestionat, Livia. Nu te supăra, dar Vlad e mai cuminte. Am simțit că mă sufoc. Nu era vorba de cumințenie, era vorba de iubire. De dreptate.

Am început să evit întâlnirile de familie. Ilinca mă întreba tot mai des de ce nu mergem la bunica. Radu era tot mai abătut. Într-o seară, l-am găsit stând pe întuneric în sufragerie. — Nu credeam că mama poate fi așa. Mă doare pentru Ilinca, dar și pentru mine. Parcă nu mai am familie.

Am încercat să mergem la un psiholog de familie. Ne-a spus că astfel de nedreptăți sunt mai frecvente decât credem. Că uneori părinții fac diferențe fără să-și dea seama sau din motive pe care nici ei nu le înțeleg. Dar asta nu face durerea mai mică.

Au trecut luni. Ilinca a crescut și a început să se desprindă de ideea de bunică. Eu am învățat să-mi găsesc sprijin în prieteni și în familia mea. Dar rana a rămas. De fiecare dată când văd o bunică jucându-se cu nepoata ei în parc, simt un gol în stomac.

Uneori mă întreb: oare chiar putem ierta astfel de nedreptăți? Oare copiii noștri vor învăța să fie mai buni decât noi?