Când dragostea nu mai e de ajuns: Povestea unei bunici la marginea familiei

— Nu veni mâine, mamă. Cred că e mai bine așa. Să nu stricăm atmosfera pentru Vlad.

Mesajul lui Rareș a venit pe neașteptate, ca o palmă rece peste obraz. Am citit și recitit acele cuvinte, încercând să le găsesc un sens mai blând, o scuză ascunsă, o portiță spre iertare. Dar nu era nimic acolo, doar o interdicție clară, fără drept de apel. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea neregulat, ca și cum ar fi vrut să fugă din pieptul meu.

M-am așezat pe marginea patului, privind în gol spre perdeaua veche care flutura ușor în briza de primăvară. În minte mi se derulau imagini cu Rareș copil, cu ochii lui mari și curioși, cu râsul lui zglobiu. Îl țineam de mână la grădiniță, îi ștergeam genunchii juliți, îi citeam povești seara. Cum am ajuns aici? Cum am devenit străina care nu are voie să-și vadă nepotul la aniversare?

Telefonul a vibrat din nou. Era Ana, nora mea. „Sper să înțelegi, e mai bine pentru toți.” Atât. Fără explicații, fără compasiune. Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am vrut să răspund, să urlu, să le spun că nu au dreptul să mă alunge din viața copilului meu și a nepotului meu. Dar am rămas tăcută.

Am început să plâng încet, fără zgomot, ca să nu mă audă nimeni. Doar eu și Dumnezeu știam cât mă doare. Amintirile au început să curgă ca un film vechi: Crăciunurile în care ne adunam toți în jurul mesei, mirosul de cozonac proaspăt, glasurile copiilor alergând prin casă. Atunci eram o familie. Acum eram doar o umbră la marginea vieții lor.

M-am ridicat și am deschis dulapul unde păstrez cutia cu jucării pentru Vlad. Un ursuleț maro, o mașinuță roșie și câteva cărți de povești. Le cumpărasem cu gândul la ziua lui de naștere. Le-am mângâiat ușor, ca pe niște relicve ale unei iubiri pe care nu mai aveam voie s-o arăt.

În seara aceea nu am putut dormi. M-am tot gândit la ce s-a întâmplat între mine și Rareș. Poate că am fost prea insistentă când s-au mutat la oraș și am vrut să-i ajut cu copilul. Poate că Ana s-a simțit invadată sau judecată de sfaturile mele. Poate că Rareș a obosit să fie prins între noi două. Dar oare nu meritam și eu un loc în viața lor? Nu eram eu cea care l-a crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit?

Dimineața m-a găsit obosită și cu ochii umflați de plâns. Am făcut cafeaua și am stat la masă privind poza cu Rareș mic, ținându-l în brațe la botez. Atunci eram tot universul lui. Acum eram un obstacol.

La prânz m-a sunat sora mea, Mariana.
— Ce faci, Lenuța? Ai pregătit cadoul pentru Vlad?
Am ezitat o clipă.
— Nu merg la ziua lui… Rareș mi-a spus că nu sunt binevenită.
A urmat o tăcere grea.
— Nu se poate… Ce s-a întâmplat?
— Nu știu… Poate am greșit undeva… Poate nu mai contează ce simt eu…
Mariana a oftat adânc.
— Lenuța, nu te învinovăți singură! Uneori copiii uită cât ai făcut pentru ei…

Am simțit cum lacrimile îmi curg din nou pe obraji. Aș fi vrut să pot da timpul înapoi, să repar tot ce s-a rupt între noi. Dar nu știam cum.

Spre seară am ieșit pe bancă în fața blocului. Vecina mea, tanti Silvia, m-a văzut abătută.
— Ce-ai pățit, dragă? Parcă ai văzut fantome…
— Azi e ziua nepotului meu… și nu mă lasă să merg…
Ea a dat din cap tristă.
— Așa-s tinerii ăștia… cred că știu ei mai bine… Dar sângele apă nu se face!

Am zâmbit amar. Oare chiar sângele nu se face apă? Sau uneori dragostea se usucă sub povara orgoliilor și a neînțelegerilor?

Noaptea am stat cu ochii pe telefon, sperând că Rareș se va răzgândi, că îmi va scrie măcar o urare sau o scuză. N-a venit nimic.

A doua zi am pus cadoul pentru Vlad într-o pungă frumoasă și l-am lăsat la ușa lor. Am scris un bilet: „La mulți ani, puiule! Bunica te iubește mereu.”

Nu știu dacă Vlad va ști vreodată cât l-am iubit sau cât m-a durut absența asta forțată. Poate într-o zi va întreba de ce bunica nu a fost la ziua lui și va primi un răspuns simplu sau o minciună convenabilă.

Dar eu rămân aici, cu inima frântă și cu întrebarea care mă macină: când a încetat dragostea mea să mai fie de ajuns? Și oare câți dintre noi trăim aceeași poveste în tăcere?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că familia e uneori cel mai greu examen al vieții.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult ar trebui să lupți pentru cei pe care îi iubești?