Când dragostea se stinge, dar trădarea abia începe

— Nu-mi vine să cred că după atâția ani, totul se termină așa, Radu. Chiar nu mai există nimic între noi?

Vocea mea tremura, iar cuvintele îmi răsunau în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Radu nu ridica privirea din cana lui. Era deja iarnă, iar afară ningea liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar în mine era furtună.

— Nu e vina ta, Maria. Pur și simplu… s-a terminat. Suntem doi străini sub același acoperiș. Copiii sunt mari, fiecare cu viața lui. Ce rost are să ne mințim?

Așa s-a încheiat căsnicia noastră de 25 de ani. Fără țipete, fără acuzații. Doar o liniște apăsătoare, ca o pătură grea pe pieptul meu. Am împărțit totul: mobila veche, amintirile, chiar și pisica. Am rămas singură în apartamentul nostru, cu pereții care păstrau ecoul râsetelor de altădată.

Primele luni au trecut greu. Mă trezeam dimineața și întindeam mâna spre partea lui de pat, doar ca să găsesc golul. Mergeam la piață și cumpăram două pâini din obișnuință. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu știam ce să le spun. Nu eram nici bine, nici rău. Eram… nimic.

Într-o zi, la benzinăria din colț, am văzut ceva ce mi-a tăiat respirația. Radu era acolo, râzând cu o femeie. Țineau mâinile împreunate, ca doi adolescenți. M-am ascuns după un stâlp, inima îmi bătea nebunește. Când femeia s-a întors spre el și i-am văzut fața, am simțit că mă prăbușesc.

Era Irina. Prietena mea cea mai bună din liceu, cea cu care împărțisem secrete, vacanțe la mare și lacrimi la nunta fiecăreia. Irina care venea la noi de Crăciun, care îmi aducea flori de ziua mea și mă suna când aveam nevoie de un umăr pe care să plâng.

Am fugit acasă cu stomacul răsucit și lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu puteam să cred. Cum? De când? De ce?

Seara aceea a fost un coșmar. Am scotocit prin mesaje vechi, am rememorat fiecare întâlnire cu Irina din ultimii ani. Oare când a început totul? Oare râsetele lor la mesele noastre erau deja altceva? M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca prietenă.

A doua zi am sunat-o pe Irina.

— Bună, Maria! Ce surpriză! Ce faci?

Vocea ei era caldă, familiară.

— Irina… te-am văzut ieri cu Radu la benzinărie.

S-a lăsat o tăcere grea.

— Maria… voiam să-ți spun… dar nu am avut curaj. Totul a început după ce v-ați despărțit. Nu voiam să te rănesc.

— Nu voiai să mă rănești? Irina, ai fost ca o soră pentru mine! Cum ai putut?

A izbucnit în plâns.

— Știu că nu mă vei ierta niciodată… dar te rog să mă crezi că nu a fost nimic între noi cât erați împreună. Pur și simplu… ne-am apropiat după ce ai plecat tu.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit goală pe dinăuntru. Trădarea venea din două părți: bărbatul pe care l-am iubit și femeia pe care am considerat-o cea mai bună prietenă.

Zilele au trecut greu. Copiii mei, Ana și Vlad, au aflat și ei. Ana m-a sunat plângând:

— Mamă, cum poți să suporți așa ceva? Cum poți să mergi mai departe?

Nu știam ce să-i răspund. Nu aveam niciun răspuns.

Am început să evit oamenii. Mergeam la serviciu — contabilitate la o firmă mică — și mă ascundeam în cifre și tabele. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic. Prietenele încercau să mă scoată din casă, dar refuzam mereu.

Într-o duminică dimineața, mama m-a sunat:

— Maria, nu poți trăi așa! Viața merge înainte. Nu lăsa trădarea lor să te distrugă!

Am izbucnit:

— Mamă, tu nu înțelegi! Mi-au luat tot: iubirea, prietenia, încrederea! Ce-mi mai rămâne?

— Îți rămâi tu însăți! Și copiii tăi! Și demnitatea ta!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Poate că avea dreptate. Poate că nu trebuia să le dau puterea să mă distrugă.

Am început încet-încet să mă ridic. Am ieșit cu Ana la film, am mers cu Vlad la munte într-un weekend ploios. Am început să citesc din nou — romane polițiste și poezii vechi de Nichita Stănescu. Am mers la coafor pentru prima dată după ani buni și mi-am cumpărat o rochie nouă.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina:

„Maria, știu că nu merit iertarea ta, dar vreau să știi că îmi pare rău din tot sufletul.”

Nu i-am răspuns niciodată. Poate că într-o zi voi putea ierta — dar nu acum.

Radu m-a sunat de Crăciun:

— Maria… sper că ești bine. Îmi pare rău pentru tot.

Am zâmbit amar:

— Și mie îmi pare rău, Radu. Dar fiecare merge pe drumul lui acum.

Acum, după aproape doi ani de la acea zi la benzinărie, încă mai simt uneori gustul amar al trădării. Dar am învățat să trăiesc cu el. Sufletul meu s-a cicatrizat încet-încet.

Merg pe stradă cu capul sus și zâmbesc străinilor. Am redescoperit cine sunt eu — fără Radu, fără Irina.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta? Și ce ne rămâne după ce pierdem tot ce credeam că ne definește? Poate că adevărata putere e să găsim un nou început chiar atunci când totul pare pierdut.