Când dragostea și credința se ciocnesc: Povestea mea și a Ilincăi

— Nu poți să vii la noi acasă, Vlad! Tata nu te va primi niciodată, ai înțeles? vocea Ilincăi tremura, iar ochii ei căprui erau plini de lacrimi. Eram pe banca din fața blocului ei din cartierul Titan, într-o seară de aprilie, cu miros de ploaie și tei în aer. Mâinile mi se încleștau pe genunchi, încercând să-mi țin furia în frâu.

— Dar de ce? Ce are cu mine? Ce dacă eu sunt ortodox și voi sunteți penticostali? Nu suntem tot oameni? am izbucnit eu, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Ilinca a oftat adânc, privindu-și vârfurile pantofilor. — Nu e vorba doar despre religie, Vlad. E despre tot ce crede el că e corect. Despre cum ar trebui să trăiesc, cu cine să mă mărit, cum să-mi cresc copiii…

Am simțit atunci că mă sufoc. Îmi venea să urlu la cer, să dau cu pumnii în pereții blocului gri. O iubeam pe Ilinca de când ne-am cunoscut la facultate, la Litere. Era lumina din viața mea, râsul ei mă făcea să uit de toate grijile. Dar părinții ei nu m-au acceptat niciodată. Mama ei mă privea mereu cu suspiciune, iar tatăl ei nici nu voia să audă de mine.

În seara aceea am plecat acasă cu sufletul făcut zob. Mama m-a găsit în bucătărie, cu capul pe masă.

— Ce-ai pățit, băiete? a întrebat ea blând.

— Nimic, mamă. Doar… nu știu dacă mai are rost să lupt pentru noi. Parcă toată lumea e împotriva mea.

Mama s-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Vlad, dacă o iubești cu adevărat, nu renunța. Dar trebuie să fii pregătit să suferi. Dragostea nu-i ca-n filmele alea pe care le vezi tu la televizor.

Avea dreptate. În următoarele luni am încercat să ne vedem pe ascuns. Mergeam în parcul IOR sau la cafeneaua micuță de lângă Universitate. Ne țineam de mână sub masă, ne trimiteam mesaje noaptea târziu. Dar presiunea era tot mai mare.

Într-o duminică, Ilinca m-a sunat plângând.

— Tata a aflat că încă ne vedem. Mi-a spus că dacă nu mă despart de tine, mă dă afară din casă.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Și ce vrei să faci?

— Nu știu! Nu pot să-l las pe tata… dar nici pe tine…

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, întrebându-mă dacă dragostea noastră merită atâta suferință. Prietenii mei îmi spuneau că sunt nebun să mă complic cu o fată dintr-o familie atât de strictă. Dar eu nu puteam renunța la Ilinca.

Într-o zi am decis să vorbesc cu tatăl ei. Am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. M-a primit în sufragerie, privind prin mine ca și cum aș fi fost invizibil.

— Domnule Popescu, știu că nu mă vreți aici, dar eu o iubesc pe Ilinca și vreau să fiu cu ea.

A oftat și s-a uitat lung la mine.

— Vlad, tu nu înțelegi. Noi avem alte valori. La noi credința e pe primul loc. Cum ai putea tu să fii soțul fiicei mele dacă nu împărtășești aceleași principii?

— Dar eu sunt un om bun! N-am făcut rău nimănui! am spus eu disperat.

— Nu e suficient. Pentru noi contează altceva.

M-am ridicat și am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă am simțit că totul se prăbușește peste mine.

Zilele au trecut greu. Ilinca era tot mai tristă, tot mai retrasă. La un moment dat a început să evite întâlnirile noastre.

— Vlad, nu mai pot… Tata e bolnav acum din cauza stresului. Mama plânge mereu. Nu vreau să-i pierd…

Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să o conving că putem găsi o soluție, dar ea era deja hotărâtă.

— Îmi pare rău… Te iubesc, dar nu pot merge împotriva familiei mele…

Ne-am despărțit într-o zi ploioasă de toamnă, sub un copac bătrân din parc. Am rămas acolo mult timp după ce ea a plecat, privind frunzele ude care cădeau la pământ.

Viața a mers mai departe, dar nimic n-a mai fost la fel. M-am aruncat în muncă, am terminat facultatea și m-am angajat la o editură mică din București. Încercam să-mi umplu golul din suflet cu cărți și proiecte noi, dar nimic nu reușea să-mi aline dorul de Ilinca.

Au trecut ani până când am reușit să accept că uneori dragostea nu e suficientă ca să învingi prejudecățile și frica oamenilor de ceea ce e diferit. Am revăzut-o pe Ilinca întâmplător într-o zi la metrou. Era schimbată, maturizată, dar ochii ei aveau aceeași tristețe ca atunci când ne-am despărțit.

Ne-am zâmbit timid și am trecut mai departe fiecare pe drumul lui.

Acum mă întreb adesea: oare câte iubiri adevărate se pierd din cauza fricii și a prejudecăților? Oare chiar merită să renunțăm la fericire doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți?