Când Familia Nu E Destul: Singurătatea Mea Printre Patru Pereți

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu doar eu cu Vlad toată ziua! am izbucnit într-o seară, când lumina slabă a becului din bucătărie abia ne mai ținea treji.

Radu a ridicat din umeri, fără să-și ridice ochii din telefon. — Ce vrei să fac? Știi că muncesc până târziu. Și mama ta e aproape, nu?

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi. Mama mea… Da, e aproape. Două blocuri distanță. Dar de fiecare dată când o sun să vină să stea puțin cu Vlad sau măcar să bem o cafea împreună, are altceva de făcut: merge la piață, are programare la coafor sau pur și simplu „nu se simte bine”.

Mă simt ca o fantomă în propria viață. Diminețile încep mereu la fel: Vlad plânge, eu încerc să-l liniștesc, să-i dau micul dejun, să-l schimb, să-l țin ocupat. Între timp, încerc să pun o mașină de rufe, să dau cu aspiratorul, să gătesc ceva rapid. Nu am timp nici să respir. Când Radu vine acasă, e obosit și iritat. Mă întreabă dacă am plătit facturile sau dacă am sunat la grădiniță. Niciodată nu mă întreabă cum mă simt.

Într-o zi, am încercat să-i spun mamei cât de greu îmi este.

— Mamă, simt că nu mai pot. Sunt singură toată ziua cu Vlad și nu mai am energie pentru nimic.

Ea a oftat și a dat din mână: — Eh, și eu am crescut doi copii singură. Nu te mai plânge atâta! Așa e viața.

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate chiar eu sunt problema. Poate că nu știu să fiu mamă sau soție. Poate că cer prea mult.

Seara, când Vlad adoarme în sfârșit, mă uit la pereții albi ai sufrageriei și mă simt ca într-o cușcă. Privesc pe geam la luminile din blocurile vecine și mă întreb dacă și alte femei se simt la fel de singure ca mine. Pe Facebook văd doar poze cu familii fericite, mame zâmbitoare și copii curați. Eu nu mai știu când am zâmbit ultima dată sincer.

Într-o duminică, am încercat să schimb ceva. Am sunat-o pe prietena mea din liceu, Ioana.

— Hai la o cafea! am spus cu voce tremurată.

— Nu pot azi, am musafiri. Poate altă dată.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Vlad s-a trezit și a început să plângă și el. L-am luat în brațe și i-am șoptit: — Mami e aici, puiule… Dar cine e aici pentru mine?

Au trecut zilele una după alta, toate la fel. Radu tot mai absent, mama tot mai ocupată, prietenele tot mai departe. Am început să mă gândesc serios că poate am nevoie de ajutor. Dar cui să-i spun? La psiholog nu mă lasă inima să merg — ce-ar zice lumea dacă ar afla?

Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu, m-am așezat pe canapea lângă Radu.

— Radu, te rog… Ascultă-mă măcar cinci minute fără telefon.

A oftat și a lăsat telefonul jos.

— Simt că mă sufoc aici. Simt că nu mai sunt eu. Am nevoie de ajutorul tău, de sprijinul tău… Nu vreau doar să fim doi oameni care împart aceeași casă.

S-a uitat la mine lung, ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

— Nu știam că te simți așa… Credeam că te descurci bine.

— Nu mă descurc! am spus printre lacrimi. Nu vreau să fiu doar mama lui Vlad sau soția ta. Vreau să fiu și eu cineva pentru mine!

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe stângaci.

— Hai să încercăm să facem lucrurile altfel… Poate găsim pe cineva să stea cu Vlad din când în când și ieșim doar noi doi. Sau poate mergem împreună la un consilier de familie…

Nu știu dacă va fi mai bine. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt chiar invizibilă.

Totuși, mama a rămas la fel de distantă. Când i-am spus că vreau să merg la consiliere de familie, a râs:

— Pe vremea mea nu existau prostii din astea! O femeie adevărată își duce crucea fără să se plângă.

M-am simțit din nou mică și neînsemnată. Dar acum știu că trebuie să lupt pentru mine și pentru familia mea — chiar dacă asta înseamnă să recunosc că uneori familia nu e destul.

Mă întreb: câte dintre noi trăim cu această singurătate ascunsă? Câte avem curajul să spunem „nu mai pot” fără rușine? Dacă ai fi în locul meu… ce ai face?