Când familia se destramă: Povestea unei bunici din București

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Radu, fiul meu, stătea în prag, cu pumnii strânși și ochii roșii de oboseală. Vlad, nepotul meu de zece ani, se ascundea după ușa camerei lui, cu ochii mari și triști. Eu, Maria, stăteam la masă, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, simțind cum lumea mea se prăbușește.

— Ioana, te rog… — încercă Radu să spună ceva, dar ea îl întrerupse.

— Nu mai are rost! Totul s-a terminat! Nu vezi că nu mai suntem o familie? — lacrimile îi curgeau pe obraji.

Am vrut să spun ceva, să-i opresc, să-i fac să-și amintească de zilele când râdeau împreună la masa asta. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am ridicat încet și am mers spre Vlad. L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Totul va fi bine, puiule. Bunica e aici.

Dar știam că nu va fi bine. Știam că lumea lui Vlad se rupe în două și că eu nu pot decât să lipesc cioburile cu mâinile goale.

Divorțul lor a venit ca o furtună pe care o simțisem de mult în aer. Certuri mărunte, reproșuri aruncate la nervi, tăceri apăsătoare. Radu lucra prea mult la service-ul auto, venea târziu acasă și nu mai avea răbdare nici pentru Ioana, nici pentru Vlad. Ioana, mereu obosită după turele de noapte la spital, se simțea singură și neînțeleasă. Încercam să-i ajut cum puteam: găteam pentru toți, îl luam pe Vlad de la școală, ascultam plângerile fiecăruia. Dar nu era de ajuns.

În ziua când Ioana a plecat cu două valize și cu ochii umflați de plâns, Vlad a rămas cu mine și cu Radu. Casa era mai goală ca niciodată. Radu se închidea în camera lui și asculta muzică tare sau pleca la muncă înainte să ne trezim. Vlad nu mai vorbea aproape deloc. Seara îl găseam uitându-se la poze vechi cu părinții lui.

— Bunico, de ce nu mă mai iubesc mami și tati? — m-a întrebat într-o seară.

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori oamenii mari nu știu să-și păstreze dragostea?

— Te iubesc amândoi foarte mult, doar că uneori oamenii mari se ceartă și nu mai pot trăi împreună. Dar tu nu ai nicio vină.

Nu știu dacă m-a crezut. Nici eu nu mai știam ce să cred.

Ioana venea din ce în ce mai rar să-l vadă pe Vlad. Spunea că are prea mult de lucru sau că nu vrea să-l deranjeze pe Radu. Îi trimitea mesaje scurte și cadouri inutile: un telefon nou, niște adidași scumpi. Dar Vlad voia doar să stea cu ea pe canapea și să-i citească povești ca înainte.

Radu devenise tot mai nervos. Într-o zi a spart un pahar în bucătărie și a urlat:

— Toată viața mea e un eșec! Nici măcar copilul meu nu mă mai vrea!

Am încercat să-l liniștesc:

— Radu, trebuie să fii tare pentru Vlad. El are nevoie de tine acum mai mult ca oricând.

— Și eu de cine am nevoie? — mi-a răspuns el cu o voce stinsă.

M-am simțit neputincioasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult, poate n-am știut să-i învăț ce înseamnă răbdarea sau iertarea. Poate am pus mereu familia pe primul loc și am uitat că fiecare are nevoie și de spațiul lui.

Într-o duminică dimineață, Ioana a venit pe neașteptate. Vlad era la masă cu mine și cu Radu. S-a așezat lângă el și l-a luat de mână.

— Vlad, vreau să știi că te iubesc foarte mult. Și tati te iubește. Dar noi doi… nu mai putem fi împreună.

Vlad s-a uitat la ea fără să spună nimic. Apoi s-a ridicat și a fugit în camera lui.

— Ce-ai rezolvat cu asta? — a izbucnit Radu.

— M-am săturat să mă ascund! — a răspuns Ioana printre lacrimi.

Eu am rămas la masă, cu ochii în farfurie. M-am simțit ca un străin în propria casă.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad despre ce simte. Mi-a spus doar atât:

— Mi-e dor de cum era înainte…

Am început să mă gândesc dacă nu ar trebui să intervin mai mult. Să vorbesc cu Ioana și Radu, să-i oblig cumva să petreacă timp împreună cu Vlad, chiar dacă ei nu mai sunt împreună. Dar mi-era teamă să nu stric și puținul care mai rămăsese între ei.

Într-o seară l-am găsit pe Vlad plângând sub plapumă.

— Bunico… dacă tu ai pleca, eu ce m-aș face?

L-am strâns tare la piept și i-am promis că nu-l voi lăsa niciodată singur. Dar știam că promisiunile bunicilor nu pot repara tot ce strică adulții.

Am început să mă rog mai des. Seara aprindeam o lumânare pentru liniștea familiei mele. Îmi aminteam de vremurile când eram toți la masă de Crăciun, când râdeam și ne certam pentru cine spală vasele sau cine aduce cozonacul din cămară.

Acum casa e tăcută. Radu vine târziu acasă, Ioana sună rar, iar Vlad crește prea repede printre certuri și tăceri apăsătoare.

Mă întreb adesea: unde e limita între dragostea pentru familie și dorința de a controla viețile celor dragi? Oare am făcut destul? Sau poate am făcut prea mult?

Poate că fiecare familie are crucea ei de dus, dar uneori mă întreb: cât putem salva din ceea ce se rupe sub ochii noștri? Și cât trebuie să lăsăm timpul să vindece?