Când familia te sufocă: Povestea mea despre limite, bani și supraviețuire

— Ivana, nu poți să refuzi, e mama mea! vocea lui Mihai răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar privirea mi se oprea pe geamul aburit. Afară, ploua mocănește, dar în sufletul meu era furtună de mult.

— Mihai, nu mai pot. Nu mai pot să mă prefac că totul e normal, că nu mă doare când mama ta mă sună și-mi cere bani pentru a treia oară luna asta. Nu mai pot să fiu banca familiei tale, nici femeia care tace și înghite, am șoptit, cu vocea frântă.

El a oftat, s-a ridicat și a început să se plimbe nervos prin cameră. — E familie, Ivana! Așa se face la noi! Dacă nu-i ajutăm, cine să-i ajute?

Am simțit cum mă sufoc. De șapte ani, de când m-am măritat cu Mihai, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri. La început, credeam că e normal să ajuți, să fii acolo la nevoie. Dar nevoile lor nu se terminau niciodată. Ba era fratele lui Mihai care rămânea fără serviciu și avea nevoie de bani pentru chirie, ba era sora lui care voia să-și deschidă o cofetărie și ne cerea garanție la bancă. Și mereu, mereu, mama lui Mihai, doamna Lenuța, care știa să plângă cu lacrimi mari și să spună că „numai voi sunteți sprijinul meu pe lumea asta”.

La început am dat. Am dat din timpul nostru, din banii noștri, din liniștea noastră. Dar cu fiecare ajutor oferit, cererile creșteau. Și odată cu ele, resentimentele mele.

Într-o seară de toamnă, când copiii dormeau deja, am avut curajul să-i spun lui Mihai ce simt.

— Simt că nu mai trăiesc viața mea. Simt că tot ce facem e pentru ei. Când am fost ultima dată doar noi doi la un film? Când am cumpărat ceva pentru noi fără să ne gândim dacă nu cumva are nevoie cineva din familia ta?

Mihai a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știu că te doare. Dar nu pot să-i las la greu.

— Dar pe mine mă lași la greu? am întrebat eu, cu lacrimi în ochi.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat din nou. Era doamna Lenuța.

— Ivana, mamă, știu că e greu, dar mi s-a stricat frigiderul. Nu pot să stau fără el… Poți să mă ajuți?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai aveam bani puși deoparte. Salariul meu de profesoară abia ajungea pentru facturi și mâncare. Mihai lucra la o firmă de construcții și salariul lui era mereu „pe drum”.

— Doamnă Lenuța, îmi pare rău… chiar nu pot acum. Poate vă ajută cineva din familie…

A urmat o tăcere grea.

— Nu mă așteptam la asta de la tine, Ivana… Nu uita că eu v-am crescut copiii când erați la muncă!

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit vinovată, dar și eliberată pentru o clipă.

Seara, Mihai a venit acasă supărat.

— Ce i-ai spus mamei? Plânge de două ore la telefon!

— I-am spus adevărul! Nu mai avem bani! Nu mai pot! am izbucnit.

A urmat o ceartă cumplită. Copiii s-au trezit speriați din somn. Am plâns toată noaptea.

A doua zi am mers la școală cu ochii umflați. Colega mea, Camelia, m-a tras deoparte.

— Ivana, ce ai pățit? Ești palidă ca varul!

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Camelia m-a ascultat cu răbdare.

— Știi ce cred eu? Trebuie să pui limite. Altfel te pierzi pe tine.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua.

În weekend am decis să vorbesc deschis cu Mihai și cu familia lui. I-am invitat pe toți la noi acasă.

— Vreau să vă spun ceva important. Vă respect și vă iubesc ca pe familia mea, dar nu mai putem continua așa. Nu mai avem resurse să vă ajutăm mereu. Avem nevoie de liniște și pentru copiii noștri.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Doamna Lenuța s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Deci ne întorci spatele? După tot ce am făcut pentru voi?

— Nu vă întorc spatele. Dar vreau să trăiesc și eu. Să fim o familie adevărată, nu doar un portofel cu picioare.

Au urmat luni grele. Relațiile s-au răcit. Mihai era prins între două lumi: cea a mamei lui și cea a familiei noastre. Au fost zile când nu ne vorbeam deloc.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am ieșit cu copiii în parc fără grija unui nou telefon disperat. Am început să pun bani deoparte pentru noi. Am redescoperit zâmbetul lui Mihai atunci când nu era apăsat de vinovăție.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că într-o zi copiii mei mă vor judeca pentru că am pus limite bunicilor lor. Dar știu sigur că dacă nu aș fi făcut-o, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Oare cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem sufletul? Unde se termină datoria și unde începe dreptul nostru la fericire?