Când fiica mea a aflat că am un alt bărbat: Povestea unei familii sfâșiate între adevăr și iertare

— Cum ai putut să-mi faci asta, mamă? Ți-ai bătut joc de tata!
Vocea Ilincăi răsuna ca un ecou în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Era seară, ploua mărunt, iar eu tocmai mă întorsesem de la serviciu, cu gândul la ceaiul cald și liniștea pe care o găseam, de câteva luni, în brațele lui Mihai. Nu apucasem să-mi dau jos paltonul când am văzut-o pe Ilinca stând în pragul bucătăriei, cu ochii roșii și privirea tăioasă.

— Ilinca, nu e ceea ce crezi… am încercat să-i spun, dar m-a întrerupt brusc.

— L-am văzut pe Mihai ieșind azi-dimineață din casă! Și nu era prima dată! Tu chiar crezi că sunt proastă?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De trei ani, de când soțul meu, Sorin, murise într-un accident stupid de mașină, trăisem doar pentru Ilinca. Îmi promisesem că nu voi aduce niciun bărbat în viața noastră până când ea nu va fi pregătită. Dar viața nu ține cont de promisiuni. Mihai apăruse pe neașteptate, la o ședință cu părinții la liceu. Era tatăl unui coleg de-al Ilincăi. Am început să vorbim, să ne întâlnim la cafea, să râdem din nou. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc.

Dar Ilinca nu era pregătită. Și nici eu nu eram pregătită pentru furtuna care avea să urmeze.

— Nu pot să cred că ai făcut asta pe ascuns! Tata nici n-a apucat să se răcească bine în pământ și tu… tu…

— Ilinca, au trecut trei ani… Și tata tău ar fi vrut să fiu fericită. Știi bine cât de mult ne iubea pe amândouă.

— Nu mă interesează! Pentru mine, el e singurul tată pe care l-am avut și tu îl trădezi!

A trântit ușa camerei și a lăsat în urmă un aer greu, apăsător. Am rămas în hol, cu paltonul pe mine și lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat atunci dacă nu cumva greșisem enorm. Dacă nu cumva egoismul meu de femeie care vrea să iubească din nou o va răni pe Ilinca iremediabil.

Zilele următoare au fost un calvar. Ilinca abia îmi vorbea. Mânca singură în cameră, ieșea la școală fără să mă salute și îmi răspundea monosilabic la orice întrebare. Mihai mă suna seara și încerca să mă liniștească.

— O să treacă… E adolescentă. Trebuie doar să-i dai timp.

Dar timpul părea să lucreze împotriva mea. Într-o sâmbătă dimineață, când Mihai a venit să mă ia la plimbare, Ilinca a ieșit din cameră și l-a privit cu ură.

— Să nu mai vii niciodată aici! Nu ai ce căuta în casa noastră!

Mihai a rămas blocat. Eu am încercat să-i explic:

— Ilinca, Mihai nu vrea să-l înlocuiască pe tata tău. El mă face fericită și speram să putem fi toți trei o familie…

— O familie? Niciodată! Pentru mine nu va fi niciodată altcineva decât tata!

Apoi a fugit din casă. Am alergat după ea pe scări, dar dispăruse deja printre blocuri. Am stat ore întregi cu telefonul în mână, tremurând la fiecare sunet de notificare. Când s-a întors acasă, târziu, era udă leoarcă și cu ochii umflați de plâns.

— Nu vreau să te pierd și pe tine… a șoptit ea înainte să se bage sub plapumă.

Atunci am înțeles: nu era doar furie sau gelozie. Era frica ei că dragostea mea pentru Mihai ar putea s-o îndepărteze pe ea. Că dacă eu găsesc fericirea lângă altcineva, poate nu mai are loc pentru ea în inima mea.

În următoarele săptămâni am încercat să-i arăt că nimic nu se schimbă între noi două. Am gătit împreună prăjitura preferată a lui Sorin, am mers la mormântul lui și am povestit despre el ore întregi. Dar când Mihai venea la noi sau când primeam un mesaj de la el, Ilinca se retrăgea ca un arici rănit.

Mama mea a venit într-o zi la noi și mi-a spus:

— Copiii simt totul mult mai intens decât credem noi. Nu te grăbi. Las-o pe Ilinca să-și trăiască durerea.

Dar cât timp poți amâna propria fericire pentru copilul tău? Unde e limita dintre sacrificiu și dreptul de a iubi din nou?

Într-o seară, Mihai m-a întrebat:

— Crezi că va putea vreodată să mă accepte?

Nu am știut ce să-i răspund. Îl iubeam pe Mihai, dar o iubeam și pe Ilinca cu disperarea unei mame care nu vrea să-și piardă copilul.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe puțin câte puțin. Ilinca a acceptat să mergem împreună la un psiholog de familie. Acolo a plâns pentru prima dată în fața mea după moartea lui Sorin.

— Mi-e frică că dacă tu îl iubești pe Mihai, o să uiți de tata… și poate și de mine.

Am luat-o în brațe și i-am promis că nimeni și nimic nu va putea schimba dragostea mea pentru ea sau pentru tatăl ei.

Astăzi încă suntem pe drumul spre vindecare. Mihai vine mai rar la noi acasă, dar vorbim deschis despre tot ce simțim. Încercăm să construim ceva nou fără să uităm ce am pierdut.

Mă întreb adesea: oare există un moment potrivit pentru a începe o nouă viață după ce ai pierdut totul? Sau trebuie doar să ai curajul să-ți asumi riscul de a fi fericit din nou? Voi ce ați face în locul meu?