Când fiica mea a aflat că am un nou iubit: O furtună neașteptată în familia noastră

— Mama, cine e bărbatul ăsta care iese din baie la tine în halat? vocea Anei a tăiat liniștea serii ca o lamă rece. Am simțit cum mi se strânge stomacul și mâinile mi-au început să tremure. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu crezusem că Ana doarme deja. Dar nu, fata mea de 15 ani stătea în capătul holului, cu ochii mari și umezi, privind la Mihai, bărbatul pe care îl iubeam în taină de aproape un an.

— Ana, te rog… nu e ce crezi tu, am încercat eu să spun, dar vocea mi s-a frânt. Mihai s-a retras rușinat în dormitor, iar eu am rămas singură cu privirea ei acuzatoare.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta? Tu și tata abia ați divorțat! Ai promis că nu va intra nimeni altcineva în viața noastră! a țipat ea, lacrimile curgându-i pe obraji.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu era prima dată când mă simțeam vinovată pentru fericirea mea. După 18 ani de căsnicie cu Sorin, un bărbat bun dar rece, divorțul fusese o eliberare amară. Pentru Ana însă, fusese o rană deschisă care nu se vindecase nici acum.

— Ana, știu că e greu… dar și eu am dreptul la fericire. Mihai nu vrea să-l înlocuiască pe tata tău. Vreau doar să încercăm să fim o familie din nou, am spus încet, dar cuvintele mele păreau să nu ajungă la ea.

A doua zi dimineață, Ana nu mi-a vorbit deloc. A plecat la liceu fără să mă privească. Mihai a încercat să mă liniștească.

— Dă-i timp. E normal să reacționeze așa. Și eu am trecut prin asta cu băiatul meu când am divorțat de mama lui.

Dar nu era același lucru. În România, lumea încă judecă femeile care își refac viața după divorț. Mama mea m-a sunat chiar atunci:

— Ce aud, Mariana? Ai adus bărbat străin în casă peste copil? Nu ți-e rușine? Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea veche, a părinților mei, unde femeia divorțată trebuia să rămână singură „de dragul copilului”, și lumea mea nouă, unde voiam să cred că merit și eu iubire.

Seara, Ana s-a întors acasă și m-a găsit plângând în bucătărie.

— De ce plângi? m-a întrebat sec.

— Pentru că nu vreau să te pierd… dar nici nu pot să renunț la Mihai. Am nevoie de tine, Ana. Dar am nevoie și de el.

A oftat adânc și s-a așezat la masă.

— Nu vreau să-l văd. Nu vreau să vorbesc cu el. Nu vreau să fie aici când sunt eu acasă!

Am acceptat condiția ei, deși știam că nu pot trăi la nesfârșit așa. Mihai venea doar când Ana era la tatăl ei sau la bunici. Îmi ascundeam fericirea ca pe o vină. Prietenele mele mă întrebau:

— De ce nu-l prezinți oficial? De ce te ascunzi?

Nu puteam răspunde fără să simt rușine și furie. Într-o zi, Ana a venit acasă mai devreme și l-a găsit pe Mihai în bucătărie.

— Am zis clar că nu vreau să-l văd! a urlat ea și a trântit ușa de la cameră.

Mihai a plecat fără să spună nimic. Eu am rămas singură, cu inima sfâșiată între iubirea pentru copilul meu și nevoia de a fi iubită ca femeie.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Ana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. La școală a început să lipsească tot mai des. Diriginta m-a sunat:

— Doamnă Popescu, Ana e schimbată. E retrasă, nu mai socializează. S-a întâmplat ceva acasă?

Am mințit că totul e bine. Dar noaptea o auzeam plângând în pernă. M-am simțit vinovată pentru fiecare lacrimă a ei.

Într-o seară, Mihai m-a luat de mână:

— Mariana, nu putem continua așa. Ori mă accepți cu totul în viața ta, ori mă retrag. Nu vreau să fiu motivul pentru care tu și fata ta vă îndepărtați.

Am simțit că mă sufoc. Îl iubeam pe Mihai, dar nu puteam renunța la Ana. Am decis să mergem împreună la un psiholog de familie.

Primele ședințe au fost un coșmar. Ana refuza să vorbească sau izbucnea în plâns la fiecare întrebare.

— Nu vreau o familie nouă! Vreau familia mea înapoi! striga ea.

Psihologul ne-a ajutat să vorbim despre durere, despre frică și despre nevoia fiecăruia de iubire și siguranță. Am aflat cât de mult o rănise faptul că nu i-am spus nimic despre relația mea cu Mihai.

— M-am simțit trădată… ca și cum ai fi avut o viață secretă fără mine… mi-a spus într-o zi Ana, cu ochii roșii de plâns.

Am plâns împreună atunci pentru prima dată după mult timp.

Au trecut luni până când Ana a acceptat să stea la masă cu Mihai fără să plece din cameră. Încet-încet, lucrurile s-au mai liniștit. Dar rana nu s-a vindecat complet nici acum.

Mama încă mă sună din când în când ca să-mi spună că „nu e bine ce fac”. Prietenii mă privesc uneori cu milă sau cu judecată. Dar eu încerc să merg mai departe.

Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine sau rău alegând fericirea mea înaintea liniștii Anei. Oare poate dragostea vindeca rănile adânci ale trădării și ale neînțelegerii? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?