Când fiica mea a dispărut din viața noastră: Povestea unei mame care nu mai recunoaște copilul crescut cu dragoste

— Nu pot să cred că nici măcar azi nu vine, a izbucnit soțul meu, Gheorghe, trântind cana de ceai pe masă. Era aniversarea noastră de 30 de ani de căsnicie și masa din sufragerie părea mai goală ca niciodată. Pe scaunul de lângă mine, locul Ioanei rămânea neatins, ca o rană deschisă.

Am încercat să-i găsesc scuze: „Poate are mult de lucru, poate Radu nu se simte bine…” Dar știam că nu era adevărul. De când s-a măritat cu Radu, fiica mea nu mai era aceeași. Parcă cineva i-ar fi șters amintirile cu noi și i-ar fi pus în loc o altă viață, una în care părinții ei nu mai existau.

Îmi amintesc perfect ziua nunții lor. Ioana radia de fericire, iar Radu părea un băiat bun, politicos, cu ochi calzi. Dar după ce s-au mutat împreună, totul s-a schimbat. Vizitele s-au rărit, telefoanele au devenit scurte și reci. La început am crezut că e normal – fiecare familie tânără are nevoie de intimitate. Dar apoi au început să apară semnele.

— Mamă, nu pot veni azi, Radu are nevoie de mine la firmă.
— Mamă, nu cred că e bine să mai veniți așa des pe la noi…

La început am plâns în tăcere. Gheorghe se închidea în el și nu vorbea cu nimeni zile întregi. Sora ei mai mică, Ana, mă întreba mereu: „De ce nu vine Ioana la noi? Ce i-am făcut?” Și eu nu știam ce să-i răspund.

Într-o zi, am prins curaj și am sunat-o pe Ioana:
— Mamă, te rog, nu mai insista! Radu spune că avem nevoie de liniște. Nu vreau să ne certăm.

Vocea ei era străină. Parcă vorbea cu o necunoscută. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poate un bărbat să-ți ia copilul și să-l transforme într-un străin?

Am început să observ mici detalii care mă făceau să cred că Radu o controlează. Odată am sunat-o seara târziu și mi-a răspuns șoptit:
— Nu pot vorbi acum, Radu doarme și nu vrea să-l deranjez.

Altă dată am văzut-o la supermarket. Era grăbită și părea speriată că o văd:
— Mamă, te rog, nu mă opri acum! Trebuie să ajung acasă repede.

Am încercat să vorbesc cu ea despre asta:
— Ioana, ești bine? Te simți fericită?
— Da, mamă, doar că… Radu vrea să fim doar noi doi. E normal, nu?

Dar nu era normal. Nu era normal ca o fată veselă și deschisă să devină tăcută și retrasă. Nu era normal ca o fiică iubitoare să-și uite părinții.

Într-o seară, după ce am plâns ore întregi în bucătărie, Gheorghe a venit la mine:
— Maria, trebuie să facem ceva! Nu putem sta cu mâinile în sân și să ne uităm cum ne pierdem copilul.

Am încercat să vorbim cu Radu. L-am invitat la noi la masă:
— Radu, ne bucurăm că faci parte din familie. Dar ne e dor de Ioana. Poate veniți mai des pe la noi?

El a zâmbit politicos:
— Sigur, doamnă Maria. Dar Ioana are mult de lucru la serviciu și acasă… Poate altă dată.

După acea cină, Ioana ne-a sunat plângând:
— De ce l-ați pus pe Radu într-o situație jenantă? Acum e supărat pe mine!

Am simțit că pierd orice control asupra propriei vieți. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva am fost o mamă prea posesivă sau prea insistentă.

Ana a început să se izoleze și ea:
— Dacă Ioana nu ne vrea, nici eu nu mai vreau să stau aici…

Casa noastră s-a umplut de tăcere și resentimente. Seara stingeam lumina în sufragerie fără să mai sper că va suna telefonul sau că va bate cineva la ușă.

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la Ioana: „Nu mai insistați. Am nevoie de spațiu.”

Atunci am simțit că mi se prăbușește lumea. Am mers la biserică și m-am rugat pentru ea. M-am rugat ca Dumnezeu să-i dea putere și să-i lumineze mintea.

Au trecut luni fără niciun semn de la ea. Prietenele mele mă întrebau ce face Ioana și eu mințeam: „E bine, e ocupată…” Dar în sufletul meu știam că ceva s-a rupt iremediabil.

Într-o zi Ana a venit acasă cu ochii roșii:
— Am văzut-o pe Ioana în parc. Era cu Radu și părea tristă. M-a văzut și a întors capul…

Atunci am decis să scriu această poveste. Poate cineva mă va înțelege. Poate cineva a trecut prin același coșmar: să-ți pierzi copilul fără să-l pierzi cu adevărat.

Mă întreb în fiecare zi: oare am greșit undeva? Oare chiar poți pierde un copil doar pentru că cineva îl vrea doar pentru el? Sau poate dragostea noastră sufocantă a împins-o departe? Voi ce credeți?