Când fiul meu a ales să plece – Mărturia unei mame din București

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai un copil, ai o familie! Ce fel de om ești?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde am crescut împreună atâția ani. Vlad stă în fața mea, cu ochii în pământ, evitându-mi privirea. În spatele lui, geamantanul gri stă deschis, ca o rană.
— Mamă, nu mai pot. Nu mai simt nimic pentru Irina. Am nevoie să respir, să fiu eu însumi…
— Și copilul tău? Ce-i vei spune lui Andrei când va întreba unde e tata?
Vlad oftează și își trece mâna prin păr. Îl văd pentru prima dată atât de pierdut. Îmi vine să-l iau în brațe, să-l apăr de tot răul lumii, dar nu pot. Nu acum.

Totul s-a prăbușit în ziua aceea. Am rămas cu un gol în suflet și cu o întrebare care mă macină: unde am greșit ca mamă? Am făcut tot ce am putut pentru el. L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident la metrou. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. L-am învățat să fie responsabil, să nu fugă de greutăți. Și totuși, acum fuge.

Irina a venit la mine după două zile, cu ochii umflați de plâns și Andrei de mână. Copilul nu înțelegea nimic, se agăța de fusta ei și mă privea cu ochii mari, speriați.
— Nu vreau să vă deranjez… dar nu știu unde să mă duc. Vlad nu răspunde la telefon.
Am simțit cum mi se rupe inima. Să-mi văd nora și nepotul așa… Nu puteam să-i las pe drumuri.
— Rămâneți aici cât aveți nevoie, i-am spus Irinei. Suntem familie.

Zilele au trecut greu. Vlad nu a mai dat niciun semn. Irina încerca să fie puternică pentru Andrei, dar noaptea o auzeam plângând în camera de oaspeți. Eu mă prefăceam că dorm, dar fiecare suspin al ei mă lovea ca un pumn în stomac.

La serviciu abia mă puteam concentra. Colegele mă întrebau ce am, dar nu puteam să le spun adevărul. În tramvai, mă uitam la mamele cu copii mici și mă întrebam dacă și ele vor ajunge să-și vadă copiii plecând așa.

Într-o seară, când Andrei adormise deja, Irina a venit la mine în bucătărie.
— Credeți că e vina mea? Că n-am fost destul de bună pentru el?
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Nu e vina ta, Irina. Vlad… Vlad e confuz. Poate că nici eu n-am știut să-l pregătesc pentru viață.
Ea a dat din cap și a început să plângă din nou. Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Au trecut trei săptămâni până când Vlad a apărut din nou. Era slab, neras, cu ochii roșii.
— Mamă… trebuie să vorbim.
Am ieșit pe balcon, ca să nu-l trezim pe Andrei.
— Nu pot să mă întorc. Am cunoscut pe altcineva. Nu vreau să vă fac rău, dar nu pot trăi o minciună.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Și copilul tău? Ce faci cu el?
— O să-l văd când pot… O să-l ajut financiar…
L-am privit lung. Era fiul meu și totuși nu-l mai recunoșteam.

Irina a aflat adevărul de la el chiar atunci. A ieșit pe hol și l-a privit drept în ochi.
— Să nu te mai apropii de noi până nu-ți dai seama ce vrei cu adevărat!
Vlad a plecat fără să spună nimic.

Au urmat luni grele. Irina s-a angajat la un supermarket din cartier și încerca să-și refacă viața. Eu aveam grijă de Andrei cât era ea la muncă. Copilul întreba din ce în ce mai rar de tatăl lui, dar uneori îl vedeam cum se uită la ușă când auzea pași pe scară.

Vecinii au început să vorbească. „A plecat băiatul doamnei Maria cu alta…”, „Săraca Irina…” M-am simțit judecată de toată lumea. Uneori îmi venea să țip: „Nu știți nimic despre noi! Nu știți cât doare!”

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea mi-a spus că Andrei a desenat o casă fără tată.
— E normal la vârsta asta să resimtă lipsa părintelui…
Am plecat acasă cu ochii în lacrimi.

De Crăciun am făcut bradul împreună cu Irina și Andrei. Am pus sub brad o scrisoare pentru Moș Crăciun:
„Dragă Moșule, vreau ca tati să vină acasă.”
Am citit-o și am simțit că mă prăbușesc din nou.

Vlad a venit abia după Anul Nou, cu un cadou pentru Andrei și ochii plini de regret.
— Mamă… am greșit mult. Dar nu pot da timpul înapoi.
L-am privit lung și i-am spus:
— Poate că nu poți repara totul, dar poți încerca să fii prezent pentru copilul tău.

Acum locuim toți trei: eu, Irina și Andrei. Vlad vine din când în când, dar relația dintre el și fiul lui e rece, distantă. M-am împăcat cu gândul că nu pot controla alegerile copiilor noștri, oricât ne-am dori să-i protejăm.

În fiecare seară mă uit la Andrei cum doarme și mă întreb: oare va reuși el să fie un tată mai bun decât a fost Vlad? Sau greșelile se repetă din generație în generație? Poate cineva rupe lanțul acesta?