Când fiul meu nu mi-a mai răspuns la telefon: Povestea unei mame care a pierdut totul încercând să salveze ce nu era al ei

— Vlad, de ce nu-mi răspunzi? Ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu mai vrei să vorbești cu mama ta?
Telefonul sună în gol. Încă o dată. Și încă o dată. În fiecare seară, de aproape două săptămâni, încerc să-l sun pe Vlad, fiul meu. Îmi amintesc cum, când era mic, venea alergând la mine cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi. Acum, e bărbat în toată firea, căsătorit cu Ioana, dar pentru mine tot copilul meu rămâne.

Nu pot să nu mă gândesc la ultima noastră ceartă. Era sâmbătă seara, iar eu, ca de obicei, am întrebat dacă Ioana gătește destul de sănătos pentru el. Vlad a ridicat tonul:

— Mamă, te rog! Nu mai interveni în viața noastră! Nu mai suntem copii! Ioana e soția mea, nu trebuie să-i verifici fiecare pas!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să mă asigur că e bine. Dar poate am exagerat. Poate că am fost prea prezentă, prea insistentă.

Zilele au trecut greu. Casa e prea mare și prea tăcută fără glasul lui Vlad. Mă uit la pozele de pe perete: el la absolvire, el la nuntă, eu și el la mare când avea doar opt ani. Mă simt vinovată, dar și nedreptățită. Oare chiar merit să fiu exclusă din viața lui?

Într-o seară, după ce am încercat din nou să-l sun fără succes, am luat o decizie pe care aveam s-o regret: am format numărul Ioanei.

— Bună seara, Ioana… Îmi pare rău că te deranjez, dar Vlad nu-mi răspunde de ceva vreme. E totul în regulă?

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Maria… cred că ar trebui să vorbim față în față. Poți veni mâine la noi?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate scenariile posibile: poate Vlad e bolnav și nu vrea să mă îngrijoreze; poate au probleme în cuplu și nu știe cum să-mi spună; poate… poate chiar eu sunt problema.

A doua zi dimineață am ajuns la ei cu inima cât un purice. Ioana m-a întâmpinat la ușă cu ochii roșii de plâns.

— Intră, Maria. Trebuie să-ți spun ceva important.

Am intrat în sufrageria lor micuță și ordonată. Vlad nu era acasă.

— Vlad… Vlad a decis să ia o pauză de la tot ce înseamnă familie. Nu doar de la tine, ci și de la mine. A plecat acum trei zile la Brașov, la un prieten. Mi-a spus că are nevoie de spațiu, că simte că nu mai poate respira între presiunile mele și ale tale.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Eu? Eu am vrut doar să-l protejez! Să mă asigur că e fericit!

Ioana a oftat adânc:

— Știu că intențiile tale sunt bune, Maria. Dar uneori… uneori grija ta ne sufocă pe amândoi. Vlad nu știe cum să-ți spună „nu” fără să te rănească. Și eu… eu m-am simțit mereu ca o intrusă între voi doi.

Am început să plâng fără rușine.

— Dar eu l-am crescut singură! După ce tatăl lui a murit, Vlad a fost totul pentru mine! Cum să nu-mi pese? Cum să nu mă tem că-l pierd?

Ioana s-a apropiat și mi-a luat mâinile în ale ei:

— Tocmai pentru că îl iubești trebuie să-l lași să fie bărbatul care vrea el să fie. Să facă greșeli, să-și trăiască viața după regulile lui, nu după fricile tale.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Zilele următoare au fost un chin: mă uitam la telefon din oră în oră, sperând că Vlad va suna. Dar nu suna.

Într-o duminică după-amiază, am primit un mesaj scurt: „Mamă, am nevoie de timp. Te rog să mă înțelegi.”

Atunci am realizat cât de mult rău poate face dragostea atunci când devine posesivitate. Am început să merg la biserică mai des, să vorbesc cu preotul satului despre singurătate și iertare. Am încercat să-mi umplu timpul cu lucruri mici: grădinărit, citit, voluntariat la cantina socială.

Dar golul din suflet nu dispare ușor. În fiecare seară mă întreb dacă voi mai reuși vreodată să repar relația cu Vlad sau dacă l-am pierdut pentru totdeauna.

Oare există o cale de mijloc între a fi o mamă grijulie și a lăsa copilul să zboare singur? Sau dragostea noastră devine uneori lanțul care îi ține pe cei dragi prizonieri?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi…