Când fiul meu s-a întors: Poveste despre iertare și acceptare

— Mamă, te rog, nu mai țipa! Nu mai sunt copilul care a fugit de acasă!
Vocea lui Vlad răsuna în holul mic, printre valizele prăfuite și umbrele serii care se strecura pe sub ușă. Îl priveam ca pe un străin. Cinci ani. Cinci ani în care am dormit cu telefonul sub pernă, am tresărit la fiecare bătaie în ușă, am plâns în tăcere ca să nu mă audă vecinii. Și acum era aici, cu ochii lui albaștri, dar atât de schimbați, și cu o fată necunoscută lângă el.

— Vlad, nu poți să intri pur și simplu pe ușă după atâta timp și să te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Cine e fata asta? De ce nu ai dat niciun semn?

Fata, brunetă, slabă, cu ochii mari și triști, s-a strâns lângă el ca o pasăre speriată. Vlad i-a luat mâna și a spus încet:

— Ea e Irina. E… iubita mea. Am trecut prin multe împreună.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru că avea o iubită, ci pentru că simțeam că nu știu nimic despre viața lui. Când a dispărut, avea doar 19 ani. L-am căutat peste tot: la prieteni, la poliție, am pus anunțuri pe Facebook. Tatăl lui a murit la scurt timp după dispariția lui Vlad. Poate de inimă rea. Poate de dor.

— Vlad, nu pot să înțeleg… De ce ai plecat? De ce nu ai sunat măcar o dată?

A oftat adânc și a privit în podea.

— Am făcut greșeli, mamă. Am intrat într-un anturaj prost. Am ajuns să dorm pe străzi la București. Dacă nu era Irina… poate că nici nu mai eram aici.

Irina a ridicat privirea spre mine. Avea ochii umezi.

— Doamnă, știu că vă e greu să mă acceptați. Dar Vlad… Vlad m-a salvat și eu l-am salvat pe el. Ne-am ținut unul pe altul în viață.

Nu știam ce să spun. M-am simțit rușinată de gândurile mele: că fata asta sigur l-a băgat în necazuri, că nu e de nasul lui, că poate are probleme. Dar când am văzut cum îl ține de mână, mi-am dat seama că nu știu nimic despre suferința lor.

— Mamă, te rog… Putem rămâne câteva zile? Nu avem unde să mergem.

Am dat din cap fără să spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pozele vechi cu Vlad copil, cu zâmbetul lui larg și inocent. Unde dispăruse băiatul meu? Cine era bărbatul acesta tăcut și obosit?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina în bucătărie. Încerca să facă ceai, dar nu găsea cănile.

— Le ținem în dulapul de sus, i-am spus sec.

A zâmbit timid.

— Mulțumesc… Știu că vă e greu cu mine aici. Dar dacă vreți să știți ceva despre mine… puteți să mă întrebați orice.

Am ezitat. Apoi am întrebat:

— De unde ești?

— Din Vaslui. Am crescut la casa de copii. N-am avut niciodată familie adevărată… până la Vlad.

Mi s-a pus un nod în gât. Am simțit rușine pentru prejudecățile mele. Am început să vorbim. Mi-a povestit cum a fugit din centru la 17 ani, cum a muncit cu ziua prin orașe străine, cum l-a întâlnit pe Vlad într-o gară când amândoi nu aveau unde dormi.

— Ne-am ajutat unul pe altul să nu ne pierdem mințile. Am avut zile când n-am mâncat nimic. Dar Vlad mereu spunea: „O să fie bine.”

Am început să o văd altfel. Nu ca pe o amenințare, ci ca pe o fată rănită care încerca să supraviețuiască.

Seara, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Știu că te-am rănit. Dar am avut nevoie să mă regăsesc. Să scap de tot ce mă apăsa aici.

L-am privit lung.

— Știi cât m-ai făcut să sufăr? Știi câte nopți am plâns pentru tine?

A dat din cap și ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Știu… Dar acum vreau să repar tot ce pot.

Au trecut zilele și am început să-i cunosc din nou. Vlad s-a angajat la un atelier auto din oraș, Irina a găsit de lucru la o cofetărie mică. Încet-încet, casa s-a umplut iar de râsete și miros de cafea dimineața.

Dar nu toți au fost dispuși să-i accepte. Sora mea, Mariana, a venit într-o zi și a început să șușotească:

— Tu chiar îi lași pe ăștia doi aici? Fata asta sigur are ceva la activ! O să-ți fure din casă!

Am simțit furie pentru prima dată nu față de Vlad sau Irina, ci față de prejudecățile celor din jur.

— Mariana, dacă ai venit să judeci, mai bine pleacă! N-ai idee prin ce au trecut copiii ăștia!

A plecat trântind ușa. Dar eu am rămas cu inima mai ușoară. Pentru prima dată după mult timp simțeam că fac ceea ce trebuie.

Într-o seară ploioasă, Irina mi-a adus o prăjitură făcută de ea.

— Pentru dumneavoastră… Ca să vă mulțumesc că ne-ați primit.

Am gustat și am simțit lacrimi în ochi.

— Irina… Să știi că mi-e drag de tine ca de o fiică.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

Acum, după luni de zile, casa mea e din nou plină de viață. Vlad și Irina își caută un apartament al lor și vin des la masă duminica. Am învățat că dragostea nu are reguli fixe și că uneori trebuie să ne luptăm cu propriile frici ca să putem ierta cu adevărat.

Mă întreb uneori: câți dintre noi suntem gata să ne deschidem inima atunci când viața ne pune la încercare? Oare cât de mult ne lasăm conduși de prejudecăți și cât curaj avem să vedem omul dincolo de aparențe?