Când fosta mea soacră a bătut la ușă: Povestea unei iubiri distruse de răutate

— Ce cauți aici? am întrebat, cu mâna tremurândă pe clanță, când am văzut-o pe doamna Stănescu în pragul ușii mele, după aproape trei ani de la divorț. Era tot ea: aceeași privire rece, aceleași buze strânse, același parfum greu care mă făcea să-mi amintesc de toate serile în care plângeam în baie, încercând să-mi adun curajul să nu cedez.

— Am venit să vorbim, Irina, a spus ea, fără să clipească. Vocea ei era tăioasă, ca un cuțit care taie fără milă. — Nu cred că avem ce discuta, am răspuns, dar deja simțeam cum trecutul mă trage înapoi, ca o mlaștină din care nu mai pot ieși.

M-am dat la o parte și a intrat fără să aștepte invitație. S-a așezat pe canapea, ca și cum ar fi fost încă stăpâna casei. Am rămas în picioare, cu spatele lipit de ușă, încercând să-mi controlez respirația. Îmi veneau în minte toate momentele în care m-a făcut să mă simt mică, neimportantă, vinovată pentru orice. Îmi amintesc prima zi când am cunoscut-o: eram îndrăgostită de Radu, fiul ei, și credeam că nimic nu ne poate despărți. Dar ea a știut mereu cum să se strecoare între noi.

— Irina, trebuie să recunoști că ai greșit mult față de Radu. Ai distrus familia noastră! a început ea, fără ocolișuri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Eu? Eu am greșit? Doamnă Stănescu, v-am suportat ani de zile jignirile, insinuările, minciunile pe care le-ați spus despre mine! V-am auzit spunându-i lui Radu că nu sunt destul de bună pentru el, că nu știu să gătesc ca mama lui, că nu merit să port numele vostru!

A oftat teatral și s-a uitat la mine cu dispreț. — Dacă ai fi fost mai atentă la nevoile lui Radu… Dacă ai fi ascultat sfaturile mele…

M-am așezat pe un scaun, simțind că nu mai pot sta în picioare. — Sfaturile dumneavoastră? Să-l controlez pe Radu? Să-i verific telefonul? Să-i spun ce prieteni are voie să aibă? Să-l sun din oră în oră? Asta nu e dragoste, e obsesie!

A tăcut o clipă. În ochii ei am văzut pentru prima dată o umbră de nesiguranță. Dar și-a revenit repede. — Tu nu știi ce înseamnă să fii mamă! a zis apăsat.

Mi-au dat lacrimile. — Poate nu știu încă, dar știu ce înseamnă să fii om. Și știu că ceea ce ați făcut dumneavoastră nu e iubire de mamă, e posesivitate bolnavă!

Mi-am amintit de toate certurile cu Radu: cum venea acasă nervos după ce vorbea cu ea la telefon, cum mă acuza că nu-l susțin destul, cum îmi spunea că mama lui are mereu dreptate. Într-o zi mi-a spus: „Dacă mama nu te place, ceva trebuie să fie greșit la tine.” Atunci am știut că nu mai avem nicio șansă.

Divorțul a fost inevitabil. Radu a plecat la mama lui și eu am rămas singură într-un apartament gol, cu facturi neplătite și sufletul sfâșiat. Prietenele mele îmi spuneau să merg mai departe, dar fiecare noapte era un chin. Mă întrebam dacă nu cumva chiar eu sunt problema.

Acum, privind-o pe doamna Stănescu în față, mi-am dat seama cât de mult m-a schimbat această experiență. Nu mai eram fata timidă care încerca să-i facă pe plac. Eram o femeie care supraviețuise unei relații toxice.

— De ce ai venit acum? am întrebat-o.

A ezitat o clipă. — Radu nu e bine… Nu mai vorbește cu mine… E singur… Poate ai putea să-l ajuți…

Am simțit un val de furie și tristețe. — Acum veniți la mine? După tot ce mi-ați făcut?

A început să plângă încet. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. — Poate am greșit… Poate am vrut doar ce e mai bine pentru el…

Am oftat adânc. — Și eu am vrut ce e mai bine pentru el. Dar uneori dragostea sufocantă face mai mult rău decât bine.

A plecat capul și a tăcut. Am simțit o ușurare ciudată. Poate că nu voi putea ierta niciodată tot ce mi-a făcut, dar măcar acum știam că nu eu eram problema.

După ce a plecat, am rămas singură în liniște. M-am uitat pe geam la ploaia care bătea în sticlă și m-am întrebat: Oare câte familii sunt distruse de orgolii și neînțelegeri? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat pe cei care ne-au rănit cel mai tare?