Când furtuna a bătut la ușa mea: Noaptea în care credința m-a salvat de propria familie

— Pleacă! Nu mai am nevoie de tine aici!
Vocea Elenei răsuna peste zgomotul furtunii, iar mâna ei tremura pe clanța ușii. Eram în mijlocul bucătăriei, cu ochii în lacrimi, ținându-mi strâns halatul sub bărbie. Afară, vântul smulgea crengile copacilor și ploaia bătea cu furie în geamuri. În casă mirosea a supă rece și a frică.

— Elena, te rog… Nu pot să plec pe vremea asta. Unde să mă duc? Am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar tremuram toată. Radu era plecat la muncă în Germania de două luni și nu răspundea la telefon. Eram singură cu ea și cu fiica mea, Ilinca, care dormea în camera mică, fără să știe ce se întâmplă.

— Nu mă interesează! Ai stricat tot de când ai venit aici. Radu nu mai e bărbatul care era! Ai adus numai necazuri în casa asta! Elena a ridicat vocea și a trântit oala pe masă. M-am uitat la ea: ochii mici, negri, scânteiau de ură. Simțeam că nu mai am aer.

M-am retras spre ușă, cu gândul să fug la vecina Maria, dar furtuna era prea puternică. Am simțit că mă prăbușesc. Am căzut în genunchi și am început să plâng în hohote. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii ani: cum am venit aici după nuntă, cum am încercat să mă fac plăcută, cum am suportat fiecare jignire, fiecare privire tăioasă.

— Doamne, dă-mi putere… am șoptit printre lacrimi. Nu mai pot. Nu mai pot…

Elena s-a apropiat de mine și mi-a smuls telefonul din mână.

— Nu-l mai suna pe Radu! Nu vreau să-i spui nimic! Dacă nu pleci acum, te dau afară cu forța!

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Pentru prima dată, nu mi-a mai fost frică. M-am ridicat încet și am privit-o drept în ochi.

— Nu ai dreptul să mă dai afară din casa asta! E și casa mea! Radu m-a adus aici ca pe soția lui, nu ca pe o slugă!

Elena a rămas blocată pentru o clipă. Nu se aștepta să ripostez. Am profitat de moment și am fugit în camera Ilincăi. Am încuiat ușa și m-am așezat lângă patul fetiței mele. O priveam cum doarme liniștită, cu obrajii roșii și părul răvășit pe pernă. Am început să mă rog în șoaptă:

— Doamne, nu mă lăsa singură… Dă-mi curaj să trec peste noaptea asta…

Afara tunetele păreau că zguduie întreaga casă. Elena bătea cu pumnii în ușă:

— Ieși afară! Nu ai ce căuta aici!

Am rămas nemișcată, cu mâna pe capul Ilincăi. În mintea mea se amestecau amintiri din copilărie: mama care mă ținea strâns la piept când tata pleca beat de acasă, promisiunea că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-mi facă rău.

Orele au trecut greu. La un moment dat, Elena a obosit și s-a retras în camera ei. Am stat trează toată noaptea, ascultând furtuna și respirația liniștită a fetiței mele.

Dimineața, când soarele a început să răsară peste sat, am ieșit din cameră cu inima grea. Elena stătea la masă, cu ochii umflați de nesomn.

— Plec azi la sora mea la Bacău. Să nu te văd când mă întorc!

Nu i-am răspuns nimic. Am luat telefonul și i-am scris lui Radu tot ce s-a întâmplat. După câteva ore, m-a sunat:

— Irina, nu pot să cred… Mama a făcut asta? Îmi pare rău… O să vorbesc cu ea.

Vocea lui era stinsă, obosită. Știam că îi e greu între două lumi: familia lui de sânge și familia pe care o construise cu mine.

În zilele următoare, Elena nu s-a întors acasă. Vecinii au început să vorbească:

— Ai auzit ce s-a întâmplat la casa lui Radu? Săraca Irina…

M-am simțit rușinată și expusă. Dar ceva s-a schimbat în mine după acea noapte: nu-mi mai era frică de Elena. Am început să ies mai des prin sat, să vorbesc cu oamenii, să merg la biserică duminica.

Când Elena s-a întors după o săptămână, nu m-a mai privit la fel. Era mai tăcută, mai retrasă. Radu a venit acasă după două luni și am avut o discuție lungă toți trei.

— Mama, Irina e soția mea și mama copilului meu. Dacă nu poți accepta asta, va trebui să pleci tu.

Elena a izbucnit în plâns:

— Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu… Mi-e frică să rămân singură…

Atunci am înțeles: ura ei venea din frică și neputință. Am încercat să-i vorbesc calm:

— Nu vreau să ți-l iau pe Radu. Putem fi o familie dacă ne respectăm unii pe alții.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cu adevărat. Dar acea noapte de furtună m-a schimbat pentru totdeauna. Am învățat că uneori trebuie să-ți găsești curajul chiar atunci când simți că totul se prăbușește.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc același coșmar în tăcere? Câte dintre noi găsim puterea să spunem „nu” atunci când toți ceilalți ne spun „pleacă”? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să vorbească.