Când inima familiei se oprește: Povestea mea despre luptă, frică și speranță
— Nu mă lăsa singur, Irina! Te rog, nu mă lăsa…
Vocea mi s-a spart în liniștea apăsătoare a salonului de terapie intensivă. Mâna Irinei era rece, iar aparatele bipăiau monoton, ca o bătaie de ceas care anunța sfârșitul. Nu știu cum am ajuns acolo. În urmă cu doar câteva ore, râdeam împreună la masă, copiii alergau prin casă, iar viața părea normală. Apoi, dintr-odată, Irina s-a prăbușit pe podea, iar eu am simțit cum totul se rupe în mine.
— Domnule Popescu, trebuie să ieșiți acum.
O asistentă m-a tras ușor de braț. Am ieșit pe holul rece al spitalului Județean din Pitești, cu inima bătând haotic. Am sunat-o pe mama Irinei, pe socrul meu, pe fratele meu — fiecare apel era o altă explozie de panică și neputință.
A urmat o noapte lungă, plină de telefoane, rugăciuni și lacrimi. Copiii dormeau acasă la mama mea. Eu stăteam pe un scaun de plastic, cu ochii fixați pe ușa secției. M-am gândit la toate certurile noastre mărunte, la momentele când nu am avut răbdare cu ea sau când am pus serviciul înaintea familiei. Dacă nu se mai trezește? Cum o să le spun copiilor că mama lor nu mai vine acasă?
Dimineața m-a găsit cu ochii umflați și sufletul gol. Doctorul a venit și mi-a spus sec:
— Situația e gravă. Soția dumneavoastră a suferit un anevrism cerebral. Facem tot ce putem.
Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit afară și am sunat-o pe mama mea.
— Mamă, nu știu ce să fac… Nu pot fără ea…
— Trebuie să fii tare pentru copii, Mihai! Ei au nevoie de tine!
Dar cum să fiu tare când simțeam că mă sfâșii pe dinăuntru?
Zilele următoare au fost un coșmar repetitiv: spital-acasă-spital. Copiii mă întrebau mereu:
— Tati, când vine mami acasă?
— Curând, puiule… Curând…
Le mințeam cu zâmbetul pe buze și lacrimile în gât. Seara, după ce adormeau, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în pernă ca un copil.
Conflictele nu au întârziat să apară. Socrul meu mă acuza că nu am dus-o mai devreme la doctor.
— Dacă ai fi fost mai atent! Mereu cu serviciul tău! Irina muncea prea mult acasă!
M-am simțit vinovat. Poate chiar era vina mea? Poate dacă aș fi observat semnele…
Mama mea încerca să mă liniștească:
— Nu e vina ta! Boala nu întreabă…
Dar nu puteam să scap de sentimentul că am greșit undeva.
Prietenii mă sunau să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Unii veneau cu mâncare sau stăteau cu copiii câteva ore. Dar când rămâneam singur, mă sufoca tăcerea casei fără Irina.
Într-o seară, fiica mea cea mică, Ana, a venit la mine în pat:
— Tati, dacă mami nu se mai întoarce?
Am înghețat. Ce răspuns să-i dau unui copil de șase ani? Am strâns-o la piept și i-am șoptit:
— Mami e puternică. Se va întoarce la noi.
Dar în mintea mea se derulau cele mai negre scenarii.
Au trecut două săptămâni. Irina era încă în comă. În fiecare zi îi vorbeam la ureche:
— Te așteptăm acasă… Copiii au nevoie de tine… Eu am nevoie de tine…
Într-o zi, când aproape îmi pierdusem speranța, doctorul mi-a spus că a deschis ochii pentru câteva secunde. Am simțit că primesc o gură de aer după ce am stat prea mult sub apă.
Familia s-a adunat din nou la spital. Socrul meu a început să plângă în hohote. Mama Irinei s-a rugat cu voce tare. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie — uniți de frică și speranță.
Irina a început să-și revină încet-încet. Primele ei cuvinte au fost abia șoptite:
— Mihai… copiii…
Am izbucnit în plâns și i-am promis că vom trece împreună peste orice.
Recuperarea a fost lungă și grea. Au urmat luni de fizioterapie, vizite la psiholog și multe momente de disperare. Dar am învățat să fim recunoscători pentru fiecare zi împreună.
Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare cât de fragil e tot ce avem? De ce trebuie să pierdem aproape totul ca să prețuim cu adevărat viața și oamenii dragi?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu suntem niciodată pregătiți pentru astfel de încercări — și totuși trebuie să găsim puterea să mergem mai departe.
Voi cum ați face față dacă lumea voastră s-ar prăbuși într-o clipă? Ce v-ar ține pe linia de plutire?