Când inima se rupe: Noaptea în care am rămas singură cu fiica mea

— Nu mai pot, Ana. Am nevoie să fiu singur. Te rog, ia-o pe Ilinca și du-te la ai tăi câteva zile.

Cuvintele lui Radu au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Era trecut de miezul nopții, iar Ilinca plângea în brațele mele, abia adormită după încă un episod de colici. În bucătărie mirosea a ceai de tei și a oboseală. Radu nu mă privea în ochi. Își strângea mâinile pe cana de cafea, ca și cum s-ar fi agățat de ultima fărâmă de normalitate.

— Ce vrei să spui? am șoptit, încercând să-mi țin vocea fermă. Să plec? Acum?

— Da. Nu mai pot, Ana. Nu mă mai regăsesc aici. Am nevoie de liniște. Te rog, nu mă întreba nimic acum.

Am simțit cum ceva din mine se rupe. M-am uitat la Ilinca, la obrajii ei roșii și la pumnișorii strânși. Era atât de mică, atât de neajutorată. Cum să plec? Cum să-mi las casa, viața, bărbatul pe care îl iubeam?

Am împachetat câteva haine la repezeală, am pus scutece și biberoane într-o geantă veche și am sunat-o pe mama. Vocea ei somnoroasă s-a transformat imediat în îngrijorare:

— Ana, ce s-a întâmplat? Ești bine?

— Vin la voi… Nu pot vorbi acum.

Drumul până la Ploiești a fost un coșmar. Ilinca plângea în scaunul ei mic, iar eu conduceam cu lacrimile șiroind pe obraji. În minte îmi răsunau vorbele lui Radu: „Nu mă mai regăsesc aici.” Ce făcusem greșit? De ce nu mai eram suficientă?

Mama m-a întâmpinat la poartă, în halatul ei vechi de molton. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Tata s-a trezit și el, a privit scena din ușă și a oftat adânc.

— Intră, fată dragă. Hai că-i cald în casă.

În zilele care au urmat, am plutit ca într-un vis urât. Mama încerca să mă ajute cu Ilinca, dar eu eram absentă. Nu puteam mânca, nu puteam dormi. Îmi verificam telefonul din cinci în cinci minute, sperând la un mesaj de la Radu. Nimic.

Într-o seară, tata a intrat în camera mea și s-a așezat lângă mine pe pat.

— Ana, știu că doare. Dar trebuie să fii tare pentru Ilinca. Ea are nevoie de tine mai mult ca oricând.

— Dar de ce? De ce tocmai acum? De ce nu mă mai iubește?

Tata a oftat din nou și mi-a pus mâna pe umăr.

— Uneori, oamenii fug când le e greu. Poate nu e despre tine. Poate e despre el.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Nu știu dacă pot continua așa. Îmi pare rău.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit în curte și am urlat cât m-au ținut plămânii. Mama a venit după mine și m-a strâns tare la piept.

— Lasă-l să plece dacă asta vrea. Tu ai o fetiță minunată care te iubește necondiționat.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Am început să mă ridic din pat pentru Ilinca. Să-i cânt, să-i spun povești, să-i arăt florile din grădină. Mama mă ajuta cu tot ce putea, dar vedeam cât îi era și ei greu să mă vadă așa.

Într-o dimineață, când Ilinca avea aproape două luni, am primit un telefon de la Radu.

— Ana… Putem vorbi?

Vocea lui era stinsă, obosită.

— Ce vrei să spui?

— Nu știu ce mi s-a întâmplat… M-am speriat… Totul e prea mult… Dar mi-e dor de voi.

— Radu, nu suntem niște bagaje pe care le muți când ți-e greu! Eu am stat nopți întregi trează cu Ilinca în brațe! Eu am plâns până nu am mai avut lacrimi! Tu unde ai fost?

A tăcut mult timp.

— Am greșit… Poate nu merit iertarea ta…

Am închis telefonul tremurând. Nu știam dacă vreau să-l mai văd vreodată sau dacă încă îl iubesc.

Seara aceea am petrecut-o privind la Ilinca cum doarme liniștită lângă mine. Am realizat că pentru ea trebuie să fiu puternică. Că viața mea nu se terminase odată cu plecarea lui Radu.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou fără reproșuri sau lacrimi. Radu venea uneori să o vadă pe Ilinca, dar între noi rămânea mereu un zid invizibil.

Mama îmi spunea mereu:

— Ana, viața merge înainte. Nu lăsa trecutul să-ți fure viitorul.

Am început să ies cu Ilinca prin parc, să cunosc alte mame singure, să-mi caut un job part-time online ca să pot sta cu ea acasă. Încet-încet mi-am recâștigat demnitatea și curajul.

Într-o zi, când Ilinca a făcut primii pași prin grădină, am simțit că inima mi se umple din nou de lumină. Am plâns — dar de data asta erau lacrimi de bucurie.

Acum știu că familia nu înseamnă doar o casă cu doi părinți și un copil. Familia e acolo unde există dragoste, sprijin și curajul de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Mă întreb uneori: câte femei trec prin asta și nu au cui să ceară ajutor? Câte dintre noi uităm cât suntem de puternice până când viața ne obligă să ne ridicăm din propria cenușă?