Când iubirea doare: Mărturia Anei despre umilință și regăsire

— Ești bună doar să speli vasele, Ana! Ai văzut cum arată casa asta? Dacă ar intra cineva acum, ar râde de noi!
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorbă și mirosul de detergent ieftin. Mâinile îmi tremurau pe farfuria udă, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care încercam să le ascund. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă. Dar în fiecare zi, cuvintele lui mă loveau ca niște pietre aruncate în sufletul meu deja crăpat.

Nu știu când am început să mă pierd. Poate după ce s-a născut Ilinca, fetița noastră, și am simțit că nu mai sunt decât o umbră prin casă. Poate când Sorin a început să vină acasă tot mai târziu, cu miros de bere și cu ochii roșii de nervi. Sau poate când mama mea mi-a spus, la telefon, „Ana, rabdă, așa e la toți. Nu-ți strica familia pentru nimicuri.”

Dar nu era nimic. Era totul. Era fiecare privire disprețuitoare când îi puneam mâncarea pe masă. Fiecare glumă spusă la petreceri cu prietenii lui: „Ana a terminat liceul la seral, ce pretenții să ai?” Era fiecare noapte în care mă întorceam cu fața la perete și plângeam în pernă, ca să nu mă audă Ilinca.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, Sorin a venit acasă mai devreme. Am crezut că poate s-a schimbat ceva. Am pus masa frumos, am aprins o lumânare mică, am făcut sarmale — mâncarea lui preferată. Dar el nici nu s-a uitat la mine. S-a așezat pe canapea și a deschis televizorul.

— Ce-i cu teatrul ăsta? Ai văzut vreun film romantic și te-ai gândit că suntem și noi ca-n filme? Hai, las-o baltă!

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. Am mers în baie și m-am uitat în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii goi. Cine sunt eu? Unde e fata care visa să devină profesoară? Unde e Ana care râdea din orice?

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine în pat.

— Mami, de ce plângi mereu?

Am înghețat. Copilul meu vedea tot ce încercam să ascund. Am strâns-o tare în brațe și am promis, în gând, că nu o să mai las pe nimeni să mă calce în picioare.

Dar promisiunile făcute în tăcere sunt greu de ținut când ești singură și toți din jur îți spun să rabzi. Sora mea, Mirela, mi-a zis într-o zi:

— Ana, tu nu vezi că Sorin te face de râs? Nu meriți așa ceva! Dar dacă pleci, ce faci? Cu ce bani crești copilul?

Avea dreptate. Nu aveam serviciu de ani buni. Sorin nu voia să lucrez: „Stai acasă cu fata, eu aduc banii.” Dar banii veneau tot mai greu și reproșurile tot mai des.

Într-o duminică, la masă cu părinții lui Sorin, soacra mea a început:

— Ana, tu nu știi să gătești ca lumea! Pe vremea mea, femeile erau gospodine adevărate.

Sorin a râs și el:

— Las-o, mamă! Ea știe doar să citească reviste și să stea pe telefon.

Am simțit cum obrajii îmi ard de rușine. Am vrut să fug din casă, dar Ilinca era acolo, privind speriată la mine.

Seara aceea a fost punctul de cotitură. După ce toți au plecat și Ilinca a adormit, m-am așezat pe podeaua rece din bucătărie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Apoi am luat un caiet vechi și am început să scriu tot ce simțeam: frica, rușinea, furia.

În zilele următoare am început să caut pe internet povești ale altor femei ca mine. Am descoperit forumuri unde femeile povesteau despre abuz emoțional, despre cum au reușit să plece sau să se regăsească. Am citit nopți întregi.

Într-o zi am prins curaj și i-am scris Mirelei: „Vreau să plec. Ajută-mă.”

A venit imediat la mine. Am făcut bagajele pe furiș cât Sorin era la serviciu. Ilinca era speriată, dar i-am spus că mergem la mătușa Mirela pentru câteva zile.

Când Sorin a venit acasă și a găsit casa goală, m-a sunat furios:

— Unde ești? Cum îți permiți? Fără mine nu ești nimic!

Am tremurat toată noaptea. Dar Mirela m-a ținut de mână:

— Ana, ai făcut primul pas. Nu te mai întoarce!

Au urmat luni grele: stat la sora mea într-o cameră mică, mers la interviuri pentru orice job găseam — vânzătoare la supermarket, femeie de serviciu la școală. Dar fiecare zi fără jigniri era o gură de aer proaspăt.

Ilinca s-a adaptat greu la început. Îmi spunea des:

— Mami, vreau acasă la tati.

Îi explicam mereu că suntem împreună și că asta contează cel mai mult.

După un an am reușit să închiriez o garsonieră micuță. Nu aveam multe lucruri — doar câteva haine și jucăriile Ilincăi — dar era locul nostru. Într-o seară am stat pe podea cu Ilinca și am mâncat covrigi calzi. Am râs împreună pentru prima dată după mult timp.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de frică sau rușine. Dar apoi mă uit la Ilinca dormind liniștită lângă mine și știu că am făcut ce trebuia.

M-am înscris la un curs online de educatoare și visez din nou la o viață mai bună pentru noi două.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine mai rabdă în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă povestea mea ajută măcar o singură femeie să-și găsească vocea, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.