Când iubirea doare: Povestea unei mame curajoase

— Nu mai plânge, Ilinca, nu ajută la nimic! vocea lui Radu răsună tăios prin bucătăria mică, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu lacrimile mele. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită. Era decembrie, iar Bucureștiul părea mai rece ca niciodată.

— Cum să nu plâng? Cum să nu mă gândesc la ce va fi cu fetița noastră? am șoptit, aproape fără glas. Simțeam cum fiecare cuvânt îmi sfâșie pieptul.

Radu s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — Nu vreau să mai aud! Dacă ai fi avut grijă de tine, poate nu ajungeam aici!

M-am uitat la el, nevenindu-mi să cred ce aud. Omul pe care îl iubisem cu toată ființa mea devenise un străin. Înainte de vestea de la doctor, era blând, grijuliu. Acum, parcă toată vina lumii căzuse pe umerii mei.

Totul a început cu o ecografie banală. Medicul, doamna Drăghici, a tăcut câteva secunde prea lungi. — E o problemă la inimioară… trebuie să investigăm mai mult. Atunci am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare.

Când i-am spus lui Radu, a tăcut minute în șir. Apoi a sunat-o pe mama lui. Doamna Lidia a venit imediat, cu pași repezi și privire rece.

— Ce ai făcut, Ilinca? De ce nu ai avut grijă? Ai mâncat prostii, ai stat în frig… Copilul meu nu merita asta!

Am încercat să-i explic că nu e vina mea, că unele lucruri pur și simplu se întâmplă. Dar nu m-a ascultat. Din ziua aceea, casa noastră s-a umplut de reproșuri și suspiciuni.

Nopțile au devenit un chin. Îl auzeam pe Radu vorbind la telefon cu mama lui: — Nu știu dacă pot să trec peste asta… Poate ar trebui să… Nu, nu pot să-i spun asta Ilincăi acum.

Am început să mă tem. Să mă tem că voi rămâne singură, că nu voi avea puterea să lupt pentru copilul meu. Dar când am simțit prima mișcare a fetiței în burtică, am știut că nu pot renunța.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit în frig, doar ca să pot respira. Pe stradă, luminile de Crăciun păreau batjocoritoare. Am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot… Nu știu ce să fac…

Vocea ei caldă m-a liniștit puțin: — Ilinca, tu ești mama acestui copil. Nimeni nu are dreptul să-ți spună ce să faci sau să te facă să te simți vinovată. Vino acasă dacă ai nevoie.

Dar nu voiam să fug. Voiam să lupt. Pentru mine și pentru fetița mea.

Au urmat luni grele. Fiecare control medical era o loterie a speranței și disperării. Doamna Lidia venea zilnic cu „sfaturi” și priviri acuzatoare.

— Să nu te gândești să păstrezi copilul dacă medicii spun că va suferi! spunea ea într-o zi, în timp ce îmi punea o farfurie cu supă în față.

— E copilul meu! am izbucnit pentru prima dată. Nu tu decizi pentru noi!

Radu a intervenit: — Ilinca, liniștește-te! Mama vrea doar ce e mai bine…

— Pentru cine? Pentru voi? Dar eu? Dar ea? am arătat spre burtica mea rotundă.

În acea noapte am plâns până am adormit. Am visat-o pe fetița mea alergând printr-un câmp cu maci, râzând fericită.

Când s-a apropiat termenul nașterii, medicii au spus clar: operație imediată după naștere. Șansele erau mici, dar existau.

Radu a devenit tot mai absent. Îl găseam adesea în sufragerie, privind în gol sau ieșind fără să spună unde merge.

Într-o dimineață l-am întrebat direct:

— O să fii lângă mine? O să lupți cu mine?

A tăcut mult timp. — Nu știu dacă pot… Nu sunt atât de puternic ca tine.

Atunci am înțeles: sunt singură în lupta asta.

Nașterea a fost grea. Am simțit că mor și renasc în același timp când am auzit primul scâncet al fetiței mele — Maria. Au dus-o imediat la terapie intensivă.

Zilele din spital au fost un coșmar dulce-amar. O priveam prin sticla incubatorului și îi promiteam în gând că voi face orice pentru ea.

Radu a venit o singură dată la spital. A stat cinci minute și a plecat fără să spună nimic. Doamna Lidia nici atât.

Mama mea a fost cea care mi-a adus haine curate și m-a ținut de mână când plângeam de frică și neputință.

Maria a supraviețuit operației. Medicii au spus că va avea nevoie de alte intervenții pe viitor, dar are șanse bune dacă e îngrijită și iubită.

Când am ieșit din spital, Radu nu era acasă. Pe masă era o scrisoare:

„Ilinca,
Nu pot trăi cu frica asta. Îmi pare rău.”

Am simțit că mă prăbușesc. Dar m-am uitat la Maria și am știut că trebuie să merg mai departe.

Au trecut doi ani de atunci. Maria e veselă și curajoasă. Eu am învățat să fiu mamă și tată, să lupt cu sistemul medical românesc, cu prejudecățile și cu singurătatea.

Uneori mă întreb: oare câte femei trec prin asta? Câte mame sunt judecate pentru lucruri pe care nu le pot controla? Și câți bărbați fug atunci când iubirea doare cel mai tare?

Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.