Când laptele se varsă pe podea: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să strâng după tine la nesfârșit!
Vocea Ioanei răsuna din bucătărie, spartă de nervi și oboseală. M-am oprit în prag, cu inima bătându-mi tare. Pe jos, peste tot, era cereale: inele colorate, boabe mici și lipicioase, împrăștiate ca niște confetti ale deznădejdii. Nepotul meu, Darius, abia de un an și jumătate, se târa vesel prin mormanul de mizerie, râzând cu gurița plină de lapte.

Vlad, fiul meu, stătea în mijlocul haosului cu o cană de cafea în mână, privind absent pe geam. Ioana îl fixa cu ochii roșii de plâns. Eu nu știam dacă să intervin sau să mă retrag în camera mea și să mă prefac că nu văd nimic.

— Vlad, te rog! Ai promis că strângi după ce-i dai micul dejun lui Darius! Eu trebuie să plec la serviciu!
— O să strâng, dar lasă-mă să-mi beau cafeaua! Ce mare lucru? Nu moare nimeni dacă mai stau cinci minute!

Ioana a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Darius a început să plângă când a simțit tensiunea. Vlad s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac.

— Mamă… poți să-l iei puțin pe Darius? Am nevoie de o pauză.

Am ridicat copilul în brațe și am simțit cum mi se strânge sufletul. Nu era prima dată când vedeam scena asta. De luni bune, Vlad și Ioana se certau aproape zilnic din cauza treburilor casnice. Vlad lucra de acasă, dar nu făcea mai nimic prin gospodărie. Ioana era epuizată între jobul ei la bancă și grijile casei. Eu locuiam cu ei de când s-a născut Darius, ca să-i ajut, dar simțeam că prezența mea nu face decât să agraveze lucrurile.

Am încercat să-l liniștesc pe Darius, dar el voia jos, înapoi la joaca lui printre cereale. Am privit podeaua: lapte vărsat, cereale lipite de gresie, urme mici de mânuțe peste tot. Mi-am amintit cum era când Vlad era mic și făcea prostii. Atunci nu mă supăram atât de tare. Dar acum… acum totul părea mult mai greu.

— Vlad, trebuie să faci ceva! Nu poți lăsa casa așa! — am spus încet.

El a oftat și a dat din umeri.

— Mamă, nu înțelegi… Ioana mă bate la cap non-stop. Parcă nu mai suntem o familie, ci niște colegi de apartament care se ceartă pe cine spală vasele.

— Dar tu chiar nu vezi cât e de obosită? Și eu sunt bătrână… Nu pot să fac totul pentru voi.

A tăcut. M-am dus după mop și am început să strâng laptele. Vlad s-a ridicat și el, fără tragere de inimă, și a început să adune cerealele cu mâna.

— Îmi pare rău că te pun pe tine să faci asta… — a murmurat.

— Nu-i vorba doar de mine, Vlad. E vorba de voi doi. Dacă nu vă ajutați unul pe altul, o să vă pierdeți familia.

A tăcut din nou. Darius s-a liniștit și s-a uitat la noi cu ochii lui mari și curioși. Am simțit o tristețe adâncă: oare ce va învăța el din toate astea?

Seara, Ioana s-a întors acasă obosită și tăcută. A trecut pe lângă noi fără să spună nimic. Vlad a încercat să o ia în brațe, dar ea s-a tras înapoi.

— Nu mai pot, Vlad… Nu mai pot așa. Dacă nu se schimbă nimic, eu plec cu Darius la mama.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad a rămas stană de piatră.

— Ioana… hai să vorbim…

— Am vorbit destul! — a izbucnit ea. — Tu nu faci decât promisiuni goale! Eu nu vreau să fiu menajera casei!

A izbucnit în plâns și s-a trântit pe pat. Vlad s-a prăbușit pe canapea cu capul în mâini. Eu am rămas în mijlocul sufrageriei cu Darius în brațe, simțindu-mă neputincioasă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru familia mea: cum am renunțat la serviciu ca să-l cresc pe Vlad singură după ce tatăl lui ne-a părăsit; cum am tras din greu ca să-i ofer o viață mai bună; cum am sperat că el va fi altfel decât tatăl lui…

Dar oare unde am greșit? De ce nu știe Vlad să-și asume responsabilitatea? De ce crede că totul i se cuvine?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ioana împachetând hainele lui Darius. Vlad stătea lângă ea cu ochii roșii.

— Mamă… Ioana vrea să plece la maică-sa pentru câteva zile. Zice că are nevoie de spațiu.

Am încercat să o opresc:

— Ioana, te rog… Gândiți-vă la Darius! El are nevoie de ambii părinți…

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Doamnă Maria, eu nu mai pot trage singură la jug. Ori ne schimbăm toți, ori fiecare merge pe drumul lui.

A plecat fără alte cuvinte. Casa a rămas pustie și rece. Vlad s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil.

— Mamă… dacă o pierd pe Ioana?

Nu am avut răspunsuri pentru el. Doar l-am luat în brațe și am plâns împreună.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la podeaua curată. Mă întreb: oare cât valorează o familie? Cât putem duce fiecare până când ne frângem? Și cine ar trebui să facă primul pas spre schimbare?

Poate că uneori un bol de cereale vărsat e doar începutul unei furtuni care mocnește demult… Voi ce credeți? Cine ar trebui să cedeze primul într-o familie: cel care greșește sau cel care suferă?