Când lumea mea s-a prăbușit într-o dimineață de toamnă: Povestea mea din cartierul Titan

— Nu, nu, nu se poate! Am urlat în gol, cu telefonul strâns între degete, simțind cum inima mi se sparge în piept. Vocea calmă a asistentei de la Spitalul Universitar din București îmi răsuna încă în urechi: „Doamnă Ionescu, soțul dumneavoastră, Dan, a avut un accident grav. Vă rugăm să veniți cât mai repede.”

Am aruncat geaca pe mine și am ieșit în fugă din apartamentul nostru mic din Titan, lăsând cafeaua aburindă pe masă și pe fiica mea, Ilinca, cu ochii mari și speriați. „Mami, unde te duci? Ce s-a întâmplat cu tati?”

N-am avut puterea să-i răspund. Am coborât scările ca o nebună, cu genunchii moi și palmele transpirate. În taxi, am încercat să-mi adun gândurile, dar mintea îmi era un vârtej: dacă Dan nu mai scapă? Dacă rămân singură cu Ilinca? Dacă… dacă totul se termină azi?

La spital, mirosul de dezinfectant și fețele obosite ale medicilor m-au izbit ca un val rece. Am așteptat ore întregi pe holuri, cu ochii în telefon și inima la gură. Când în sfârșit a ieșit doctorul, mi-a spus că Dan e stabil, dar va avea nevoie de operații și recuperare lungă. Am simțit un val de ușurare amestecat cu groază.

În zilele următoare, am început să descopăr lucruri care nu se legau. Portofelul lui Dan era plin de chitanțe de la restaurante unde nu fusesem niciodată împreună. Pe telefonul lui, găsisem mesaje ciudate de la o anume „Mona”. Am încercat să-mi alung gândurile negre: poate era doar o colegă de serviciu. Dar ceva nu-mi dădea pace.

Într-o seară, când Dan era încă sedat, a venit la spital fratele lui, Sorin. S-a uitat la mine cu ochii roșii și a spus încet:
— Trebuie să-ți spun ceva… Dan avea probleme cu niște oameni. Datorii vechi. Nu știu exact ce s-a întâmplat în noaptea accidentului, dar cred că nu a fost doar o simplă neatenție.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Cum adică datorii? De ce nu mi-a spus nimic?

Când Dan s-a trezit după operație, l-am întrebat direct:
— Dan, cine e Mona? Și ce datorii ai?

A întors capul spre perete și a tăcut mult timp. Apoi a început să plângă.
— Îmi pare rău, Ana… Am vrut să te protejez. Am făcut niște greșeli mari. Am jucat la pariuri sportive… Am pierdut bani mulți. Mona… e cineva care m-a ajutat cu niște împrumuturi.

M-am simțit trădată, furioasă și neputincioasă. Ani de zile am crezut că suntem o familie normală, că ne putem baza unul pe altul. Acum totul părea o minciună.

În zilele care au urmat, certurile cu Dan au devenit tot mai dese. Mama mea a venit să mă ajute cu Ilinca și nu s-a abținut să-mi spună:
— Ți-am zis eu că Dan nu e bărbat serios! De ce nu m-ai ascultat?

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care voiam să-mi salvez familia și alta în care voiam să fug cât mai departe de tot ce mă durea.

Ilinca a început să devină tot mai retrasă. Într-o seară m-a întrebat:
— Mami, o să ne despărțim?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că viața nu e mereu dreaptă?

Am încercat să-l ajut pe Dan să-și revină, dar fiecare zi era o luptă: cu recuperarea lui fizică, cu datoriile care apăreau din toate părțile, cu telefoanele amenințătoare de la recuperatori. Într-o noapte am primit un mesaj anonim: „Plătește ce datorează Dan sau veți regreta.”

Am început să mă tem pentru siguranța noastră. Am schimbat yala la ușă și am rugat-o pe mama să stea mai mult cu noi.

Într-o zi, Mona a venit la spital. Era o femeie frumoasă, elegantă, cu ochi reci.
— Ana, trebuie să vorbim. Dan mi-a promis că va returna banii. Nu vreau probleme pentru nimeni, dar nici nu pot aștepta la nesfârșit.

Am simțit cum mă sufoc. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese viața mea un șir nesfârșit de minciuni și amenințări?

Într-o seară târzie, după ce Ilinca adormise lângă mine în pat, am plâns în pernă până am adormit. M-am trezit dimineața cu ochii umflați și hotărâtă: trebuie să fac ceva pentru mine și pentru copilul meu.

Am început să caut un al doilea job. Am vândut bijuteriile primite la nuntă ca să plătesc o parte din datorii. Am vorbit cu un avocat despre ce ar însemna un divorț.

Dan s-a schimbat după accident — sau poate doar eu vedeam acum cine era cu adevărat. Încerca să repare lucrurile, dar între noi rămânea mereu o prăpastie.

Într-o zi mi-a spus:
— Ana, dacă vrei să pleci… te înțeleg. N-am fost omul pe care-l meritai.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. Îl iubeam încă? Sau doar iubeam amintirea unei vieți care nu mai exista?

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu Ilinca jucându-se lângă mine. Nu știu ce va aduce ziua de mâine — dacă voi avea puterea să iert sau dacă voi lua drumul spre o viață nouă.

Dar mă întreb: câte familii trăiesc astfel de drame în tăcere? Câte femei aleg să rămână din teamă sau din iubire? Ce ați face voi dacă ați descoperi că omul lângă care ați trăit ani de zile v-a ascuns totul?