Când mama a ieșit la pensie, am început să o ajutăm financiar. Dar acum mă întreb dacă mai putem continua…

— Nu mai avem bani, Maria! Nu înțelegi? Nu mai putem să-i dăm mamei tale încă o sută de lei luna asta! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

M-am oprit din curățat, cu buretele în mână, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama mă sunase cu două ore înainte, plângându-se că pensia nu-i ajunge nici pentru medicamente. De când s-a pensionat, viața ei s-a transformat într-o luptă continuă cu facturile, iar eu am devenit colacul ei de salvare. Dar Vlad avea dreptate: și noi abia ne descurcam.

— Știu, Vlad, dar ce vrei să fac? Să o las să se descurce singură? Dacă pățește ceva?

El a oftat, s-a aplecat peste masă și m-a privit cu ochii lui obosiți. — Maria, și noi avem nevoie de bani. Apartamentul ăsta e dărăpănat, copiii au nevoie de haine noi, iar tu nu mai dormi nopțile de griji. Cât o să mai poți duce?

M-am așezat pe scaun, simțind cum greutatea lumii apasă pe umerii mei. Apartamentul în care locuiam era darul părinților mei, două camere într-un bloc vechi din Drumul Taberei. L-am primit când ne-am căsătorit, ca să nu plătim chirie. Dar fiecare colț avea nevoie de reparații: țevi sparte, pereți crăpați, mobila veche de pe vremea lui Ceaușescu. Am renovat încet, cu bani puțini, câte o cameră pe an. Totul era un compromis.

Mama locuia singură la Ploiești, într-un apartament micuț, după ce tata murise acum trei ani. Pensia ei abia trecea de 1.500 de lei. În fiecare lună îi trimiteam bani pentru facturi și medicamente. La început nu mi s-a părut greu; era mama mea, femeia care m-a crescut singură după ce tata plecase la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât în sicriu.

Dar acum aveam și eu doi copii: Irina, clasa a patra, și Radu, la grădiniță. Vlad lucra la o firmă de construcții, eu eram educatoare la stat. Salariile noastre abia acopereau cheltuielile zilnice. În fiecare lună făceam calcule peste calcule: ce tăiem? Ce amânăm?

În seara aceea, după ce copiii au adormit, am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu pot să-ți trimit decât 200 de lei luna asta… Știu că nu ajunge, dar nici noi nu mai avem de unde.

A tăcut câteva secunde. I-am auzit respirația grea.

— E în regulă, Maria. O să mă descurc eu cumva… Poate mai vând niște haine vechi pe OLX sau mă duc la biserică să cer ajutor.

Mi-au dat lacrimile. — Mamă, îmi pare rău… Dacă aș putea…

— Lasă, fată dragă. Știu că ai și tu destule pe cap. Nu vreau să vă fiu povară.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic. Știa că nu există răspuns corect la dilema asta.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu ghiozdanul rupt.

— Mami, pot să-mi iei altul? Toți copiii râd de mine la școală…

Am privit ghiozdanul vechi, cusut de două ori deja. Am simțit cum vinovăția mă sufocă: nu puteam să-i ofer nici măcar un ghiozdan nou copilului meu pentru că banii mergeau la mama.

Seara am avut o discuție aprinsă cu Vlad.

— Maria, trebuie să alegem: ori copiii noștri, ori mama ta! Nu putem salva pe toată lumea!

— Cum poți să spui asta? E mama mea! Dacă nu o ajutăm noi, cine?

— Statul! Statul ar trebui să aibă grijă de bătrâni! Dar uite cum suntem forțați să ne sacrificăm viitorul copiilor noștri pentru că sistemul nu funcționează!

Am izbucnit în plâns. — Nu vreau să aleg între ei…

— Dar viața te obligă! a răspuns el dur.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă mai pot continua să o ajut pe mama ca până acum. Am vorbit cu fratele meu, Cătălin, care locuia la Cluj și avea un salariu bun ca IT-ist.

— Maria, eu îi trimit lunar 300 de lei. Mai mult nu pot nici eu… Am rate la casă și doi copii mici.

— Dar dacă nu-i ajunge? Ce facem?

— Nu știu… Poate ar trebui să vorbim cu ea despre un azil decent sau o femeie care să o ajute la treabă. Poate găsim o soluție împreună.

Ideea unui azil mi s-a părut crudă. Mama fusese mereu independentă și mândră. Cum să-i spun că nu mai pot?

Într-o duminică am mers cu familia la Ploiești s-o vizităm. Mama ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, dar am văzut cât de mult slăbise. În bucătărie mirosea a supă ieftină și a medicamente.

— Voi cum sunteți? Copiii cresc frumos… Irina e deja domnișoară!

Am stat la masă și am încercat să par veselă. Dar când am rămas singure la bucătărie, mama mi-a spus încet:

— Maria… dacă nu mai poți să mă ajuți ca înainte, spune-mi sincer. N-o să mă supăr pe tine.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit tot: grijile, certurile cu Vlad, lipsurile copiilor.

Mama m-a luat de mână.

— Știi ce e cel mai greu? Nu lipsa banilor… ci sentimentul că sunt o povară pentru voi. Când eram tânără și munceam două schimburi ca să vă cresc singură, nu mi-am imaginat că bătrânețea poate fi atât de umilitoare.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar ajută sau doar prelungește suferința tuturor.

De atunci au trecut câteva luni. Încercăm să găsim un echilibru: îi trimitem mamei cât putem lunar, dar am început să punem bani deoparte și pentru copii. Vlad mă sprijină mai mult acum; uneori merge el la Ploiești să repare câte ceva prin casă sau îi aduce cumpărături din București.

Dar sentimentul de vinovăție nu dispare niciodată complet. Mă întreb mereu: oare fac destul? Oare e corect față de copiii mei? Oare statul român va face vreodată ceva pentru bătrânii care au muncit o viață întreagă?

Poate voi ce ați face în locul meu? Cum împărțiți dragostea și resursele între părinți și copii fără să vă pierdeți pe voi înșiși?