Când mama nu mai e mama pe care o știam

— Mamă, te rog, nu pot să-i iau azi pe copii de la after. Am o urgență la serviciu. Poți să mergi tu?

Vocea mea tremura în telefon, dar încercam să par calmă. Era deja a treia oară luna asta când îi ceream ajutorul. Mă așteptam la un oftat, poate la o remarcă ironică, dar nu la ce a urmat.

— Nu pot, Irina. Am treabă. Și oricum, nu mai sunt tânără să alerg după copii.

Am rămas cu telefonul în mână, cu ochii umezi și inima strânsă. Nu era prima dată când mă refuza, dar de data asta simțeam că nu mai pot duce singură totul. După ce s-a născut Vlad, cel mic, totul s-a complicat. Soțul meu, Radu, lucrează în construcții și e mai mult plecat. Eu am revenit la birou după concediul de maternitate și fiecare zi e o cursă contra cronometru: să-i duc pe copii la școală și grădiniță, să ajung la timp la serviciu, să nu uit să plătesc after-ul, să gătesc ceva rapid seara…

Dar mama… Mama era mereu acolo când eram mică. Mă lua de la școală, îmi făcea plăcintă cu mere, mă asculta când plângeam din cauza notelor mici sau a certurilor cu prietenele. Acum însă, parcă nu mai voia să fie parte din viața noastră.

În seara aceea, am ajuns acasă târziu. Am găsit-o pe Maria, fata cea mare, plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat, iubita mea?

— Bunica nu vrea să vină la serbare… Mi-a zis că are altceva de făcut.

M-am simțit mică și neputincioasă. Cum să-i explic unui copil de opt ani că bunica nu mai are chef de nepoți?

Am încercat să vorbesc cu mama a doua zi. Am dus copiii la ea acasă, fără să-i spun dinainte. Poate dacă îi vedea în prag, cu ochii mari și ghiozdanele atârnând greu în spate…

— Mamă, uite cine a venit! Au vrut să te vadă!

Mama s-a uitat la noi peste ochelari și a zâmbit forțat.

— Ce faceți aici? Irina, ți-am zis că azi am treabă. Nu pot sta cu ei.

Maria s-a agățat de mâna ei.

— Bunico, stai cu noi puțin? Putem să ne jucăm în curte?

Mama s-a tras ușor din strânsoarea Mariei.

— Nu acum, draga mea. Poate altă dată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Copiii au plecat triști spre mașină. Pe drum spre casă, Vlad a întrebat:

— Mami, bunica nu ne mai iubește?

Nu am știut ce să răspund. Am tăcut și am simțit lacrimile urcându-mi în gât.

Seara, după ce i-am culcat pe copii, am sunat-o pe sora mea mai mică, Alina.

— Tu ai vorbit cu mama? Ți se pare schimbată?

Alina a oftat.

— Da… De când a ieșit la pensie parcă s-a retras în lumea ei. Nu vrea să iasă din casă decât rar. Zice că e obosită mereu. Dar când mă duc la ea, stă și se uită pe geam sau citește ziarele vechi.

— Dar de ce nu vrea să stea cu copiii? De ce mă respinge?

— Nu știu… Poate îi e greu să accepte că nu mai e tânără. Sau poate are ceva pe suflet și nu vrea să spună…

Am stat toată noaptea cu gândurile mele. M-am întrebat dacă am greșit eu cu ceva. Dacă am cerut prea mult de la ea. Dacă am uitat vreodată să-i spun cât de mult o iubesc sau cât de recunoscătoare îi sunt pentru tot ce a făcut pentru mine.

A doua zi am decis să merg singură la ea. Fără copii, fără pretexte.

— Mamă… Putem vorbi?

S-a uitat la mine lung și a dat din cap.

— Irina… Eu nu mai pot fi bunica pe care o vrei tu. Nu mai am energie. Mă dor oasele, mă sperie gălăgia copiilor… Și uneori mă simt inutilă. Parcă nu mai am rost.

Am început să plâng fără rușine.

— Dar noi avem nevoie de tine! Copiii te iubesc! Eu… eu nu pot fără tine…

Mama m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Știu că ai nevoie de mine. Dar și eu am nevoie să fiu lăsată în pace uneori. Să mă regăsesc… Să mă obișnuiesc cu bătrânețea asta care mă apasă.

Am stat mult timp îmbrățișate și am plâns amândouă. Am înțeles atunci că nu doar eu sufăr; și ea duce o luptă grea cu propriile limite și temeri.

De atunci încerc să nu-i mai cer imposibilul. Îi duc copiii doar când vrea ea și stăm împreună liniștiți, fără presiune. Încercăm să ne regăsim ca familie, altfel decât înainte.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi uităm că părinții noștri sunt oameni cu nevoi și frici? Oare cât de mult cerem fără să vedem ce se ascunde dincolo de refuzurile lor?