Când mama s-a îmbolnăvit: Povestea unei ierni care mi-a schimbat viața

— Nu vreau să merg la școală azi, mamă! am strigat din camera mea, în timp ce încercam să-mi găsesc șosetele printre hainele aruncate pe jos. Era o dimineață de ianuarie, cu geamurile aburite și miros de cafea arsă venind din bucătărie. Mama nu mi-a răspuns imediat. Am ieșit pe hol și am văzut-o sprijinită de chiuvetă, cu mâna la frunte și ochii închiși.

— Ești bine? am întrebat-o, dar vocea mi-a tremurat. Nu știam atunci că întrebarea asta avea să devină refrenul vieții mele.

Mama a încercat să zâmbească, dar zâmbetul ei era strâmb, ca o rană. — Sunt doar obosită, dragul meu. Du-te la școală, te rog.

Am plecat, dar toată ziua am simțit un nod în stomac. Când m-am întors acasă, tata era deja acolo, lucru neobișnuit pentru el. Stătea pe marginea patului din dormitorul părinților, cu capul în mâini. Mama plângea în șoaptă. Am intrat fără să bat la ușă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, iar vocea mi-a ieșit ascuțită, ca un țipăt.

Tata s-a ridicat brusc. — Ieși afară! a spus el, dar mama l-a oprit.

— Lasă-l, Ionel are dreptul să știe.

Așa am aflat că mama are cancer. Aveam 15 ani și lumea mea s-a prăbușit într-o secundă. Am simțit că nu mai pot respira. M-am prăbușit pe covor și am început să plâng fără rușine.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Tata a devenit tăcut și irascibil. Sora mea mai mică, Ana, nu înțelegea mare lucru și mă tot întreba de ce mama nu mai gătește sau de ce nu mai vine să o ia de la grădiniță. Eu trebuia să fiu stâlpul familiei, deși mă simțeam ca un copil pierdut într-o pădure întunecată.

Într-o seară, l-am auzit pe tata vorbind la telefon cu fratele lui:

— Nu știu cum o să ne descurcăm… Nu avem bani nici pentru tratament, nici pentru facturi… Ionel e prea mic să înțeleagă… Dacă o pierdem pe Maria…

Am simțit o furie uriașă. Cum adică „prea mic să înțeleagă”? Eu eram cel care spăla vasele acum, care o ducea pe Ana la grădiniță și care îi aducea mamei apă când nu se putea ridica din pat.

Într-o noapte, m-am rugat pentru prima dată cu adevărat:

— Doamne, nu-mi lua mama! Nu sunt pregătit! Fă ceva, orice!

A doua zi dimineață, mama m-a chemat lângă ea. Avea ochii roșii de la plâns.

— Ionel, știu că îți e greu… Dar trebuie să fii tare pentru Ana. Și pentru tata. Eu o să lupt cât pot.

Am dat din cap și i-am strâns mâna. În acel moment am simțit că trebuie să fiu adult, chiar dacă sufletul meu urla după copilărie.

Au urmat luni de spitalizări, chimioterapie și nopți albe. Tata a început să bea din ce în ce mai des. Într-o seară a venit acasă beat și a început să țipe la mine că nu fac nimic bine, că sunt un leneș și că din cauza mea totul merge prost.

— Dacă ai fi fost mai bun la școală, poate primeam ajutor social! Dacă ai fi fost fată, poate ai fi avut grijă mai bine de Ana!

Am fugit din casă și am stat pe banca din fața blocului până dimineața. M-am gândit să nu mă mai întorc niciodată. Dar apoi mi-am adus aminte de Ana și de mama.

Într-o zi, la școală, doamna dirigintă m-a chemat la ea:

— Ionel, te văd schimbat… Dacă ai nevoie de ajutor sau vrei să vorbești cu cineva…

Am izbucnit în plâns în fața ei. Mi-a spus că mă poate ajuta cu meditații gratuite și că va vorbi cu asistența socială pentru un sprijin financiar.

A fost prima rază de lumină după multe luni de întuneric. Am început să cred că poate există speranță. Mama a avut o perioadă mai bună după un nou tratament experimental. Tata a acceptat să meargă la consiliere psihologică după ce aproape a pierdut serviciul din cauza alcoolului.

Într-o seară liniștită de primăvară, stăteam toți patru la masă. Mama zâmbea slab, dar sincer. Tata îi ținea mâna peste masă. Ana desena fluturi pe un șervețel.

— Suntem împreună, am spus eu încet. Orice ar fi.

Nu știu ce va aduce viitorul. Poate boala va reveni sau poate vom reuși să trecem peste toate. Dar știu că nu suntem singuri și că dragostea ne poate ține uniți chiar și atunci când viața pare nedreaptă.

Oare câți copii ca mine au fost nevoiți să devină adulți peste noapte? Câți dintre noi găsim puterea să mergem mai departe când totul pare pierdut?