Când mama-soacră a bătut la ușă: povestea unei alegeri imposibile

— Nu, nu se poate, Ilinca! Nu pot să-l las pe Cristian pe drumuri! a izbucnit mama-soacră, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici din cartierul Dristor.

Am rămas cu lingura suspendată deasupra oalei cu ciorbă, simțind cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Vlad, stătea între noi, cu privirea pierdută undeva pe gresia veche. În acea clipă, am știut că nimic nu va mai fi la fel.

Cristian, fratele mai mic al lui Vlad, tocmai fusese dat afară din chirie după ce-și pierduse locul de muncă la service-ul auto. Mama-soacră, doamna Mariana, venise direct la noi, hotărâtă să-i găsească un acoperiș fiului ei preferat. Dar eu? Eu nu fusesem întrebată nimic.

— Ilinca, e doar pentru o perioadă scurtă, a încercat Vlad să mă liniștească, evitându-mi privirea. Știi că n-are unde să se ducă…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. De doi ani încercam să ne construim liniștea noastră, după ce ne mutasem în apartamentul moștenit de la bunica mea. Fiecare colțișor era muncit cu greu: zugrăvitul, mobila veche refăcută, serile liniștite doar noi doi și pisica noastră, Pufi. Nu voiam să împart asta cu nimeni.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? am întrebat încet, aproape șoptit.

Mama-soacră s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— E fratele lui! Familia trebuie să se ajute! Tu n-ai face la fel pentru sora ta?

Mi-am mușcat buza. Sora mea era plecată în Italia de cinci ani și abia dacă mai vorbeam la telefon. Dar nu era vorba despre asta. Era vorba despre spațiul meu, despre viața mea care urma să fie dată peste cap fără ca măcar să fiu consultată.

În acea seară, Cristian s-a mutat cu două sacoșe și un rucsac. A ocupat camera mică, unde eu visam să-mi fac birou pentru proiectele mele de design grafic. În primele zile, am încercat să fiu politicoasă. Îi lăsam mâncare pe masă, îi spălam hainele împreună cu ale noastre. Dar prezența lui era ca o umbră grea peste tot: televizorul mergea până târziu în noapte, chiuveta era mereu plină de vase murdare, iar Vlad părea tot mai absent.

Într-o sâmbătă dimineață, când am găsit iar chiuveta plină și firimituri peste tot pe masă, am cedat.

— Nu mai pot! am izbucnit către Vlad. Nu mai e casa mea! Nu mai avem intimitate! Când ai de gând să vorbești cu el?

Vlad a oftat adânc.

— Ilinca, e fratele meu… Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Vreau să fim noi doi! Vreau să nu mă simt oaspete în propria casă!

Am început să plâng fără să mă pot opri. Vlad m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Mama-soacră venea tot mai des „să-l vadă pe Cristian”, dar nu pleca fără să-mi arunce priviri tăioase sau remarci pasiv-agresive:

— Săracul băiat… Nu-i ușor când nu te vrea nimeni…

Cristian nu părea să caute de lucru prea intens. Stătea pe telefon sau ieșea cu prietenii până târziu. Eu mă simțeam invizibilă în propria casă. Într-o zi am găsit ușa de la baie descuiată și el ieșind de acolo fluierând, fără nicio jenă.

Am început să evit să vin acasă devreme. Mă opream la cafeneaua din colț sau mă plimbam prin parc până se întuneca. Vlad observa schimbarea mea, dar părea neputincios.

Într-o seară, după ce mama-soacră a plecat trântind ușa și Cristian s-a retras în camera lui cu o bere, Vlad m-a prins de mână.

— Ilinca… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-l las pe Cristian pe drumuri. Ce vrei să fac?

L-am privit lung. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de singură mă simțeam.

— Vreau să alegem împreună. Să nu mai decidă alții pentru noi.

A doua zi am avut o discuție toți patru: eu, Vlad, Cristian și mama-soacră. Am spus tot ce aveam pe suflet: despre spațiul meu invadat, despre lipsa de respect și despre cât de mult sufăr.

Mama-soacră a izbucnit:

— Ești egoistă! Familia e totul!

Cristian s-a ridicat nervos:

— Dacă nu mă vreți aici, plec!

Vlad a încercat să calmeze spiritele, dar eu știam că nimic nu va mai fi ca înainte.

În cele din urmă, Cristian s-a mutat la un prieten. Mama-soacră nu mi-a mai vorbit luni întregi. Vlad și cu mine am rămas cu răni adânci și multe întrebări nespuse.

Acum stau pe canapea și privesc ploaia care bate în geamuri exact ca în acea seară fatidică. Mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire? Poate cineva să răspundă fără să rănească pe cineva drag?