Când mama soacră a întors spatele: Povara iertării într-o familie românească

— Nu pot să cred că iarăși nu avem cu ce plăti întreținerea, Radu! am izbucnit, trântind ușa de la bucătărie. Mirosea a ciorbă de legume, dar stomacul meu era strâns de griji, nu de foame.

Radu, cu ochii în pământ, își frământa mâinile. — Irina, am încercat peste tot. Nimeni nu angajează la vârsta mea, nu pe salariul de care avem nevoie. Am sunat-o și pe mama, dar…

M-am oprit din mișcare. — Și ce a zis doamna Viorica? am întrebat, deși știam răspunsul. Mereu același: „Nu pot, mamă, și eu am rate, și eu am probleme.”

A trecut un an de atunci. Un an în care am vândut tot ce se putea vinde, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mică bucurie. Fetița noastră, Mara, a învățat să nu mai ceară nimic. Seara, când adormea, mă uitam la ea și mă întrebam dacă va înțelege vreodată de ce viața noastră s-a schimbat atât de brusc.

Într-o zi, pe la prânz, telefonul a sunat insistent. Era doamna Viorica. Vocea ei, altădată tăioasă, era slabă, tremurată. — Irina, nu mă simt bine… Am nevoie de ajutor. Nu știu ce să fac…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la ea, deși fiecare pas era o luptă cu mine însămi. Am găsit-o pe canapea, palidă, cu ochii pierduți. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund resentimentul.

— Doctorul zice că am nevoie de tratament scump. Nu am bani, Irina. Nu am pe nimeni…

M-am uitat la ea. Era mama lui Radu, femeia care ne refuzase ajutorul când aveam cea mai mare nevoie. Dar era și o bătrână bolnavă, singură, speriată. Am simțit un val de furie, apoi o milă amară. — O să vedem ce putem face, am spus, fără să-mi întâlnesc privirea în oglindă.

Seara, la cină, i-am povestit lui Radu. — Nu putem s-o lăsăm așa, a zis el, cu voce stinsă. E mama mea, Irina. Știu că te doare, dar…

— Dar pe noi cine ne-a ajutat? Cine a avut grijă de Mara când tu erai la pământ? Cine ne-a dat măcar o pâine? am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji.

Radu a tăcut. Mara s-a uitat la noi, speriată. — Mami, bunica e bolnavă? a întrebat încet.

— Da, iubita mea. Și trebuie să avem grijă de ea, pentru că așa e bine, am spus, deși în sufletul meu urlam de nedreptate.

Au urmat luni grele. Am renunțat la orice economii, am împrumutat bani de la prieteni, am făcut naveta între casa noastră și apartamentul doamnei Viorica. Uneori, când îi dădeam pastilele, mă privea cu ochi umezi. — Nu meritam să mă ajuți, Irina. Știu că v-am greșit…

— Nu e vorba despre ce merităm, ci despre ce alegem să fim, am răspuns, deși fiecare cuvânt mă durea.

Într-o seară, după ce am plătit ultima factură la farmacie, m-am prăbușit pe pat, epuizată. Radu a venit lângă mine și m-a luat în brațe. — Îți mulțumesc, Irina. Nu știu dacă eu aș fi avut puterea ta.

— Nu e putere, Radu. E doar… o povară pe care o duc pentru că nu pot altfel. Dar mă întreb: cât timp putem să trăim așa? Cât timp putem să ne sacrificăm fără să ne pierdem pe noi?

Câteodată, când privesc la Mara, mă întreb dacă va învăța din povestea noastră să fie mai bună sau doar să se teamă de viață. Și mă întreb: e iertarea un dar sau o povară? Ce ați fi făcut voi în locul meu?