Când mama soacră a rămas la pat și eu a trebuit să salvez cina: Adevărul despre o familie românească

— Maria, vezi că nu ai pus destulă sare în ciorbă! vocea Norei răsună slab, dar tăios, din dormitorul unde zăcea de câteva zile. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurând în mână. În bucătărie mirosea a ceapă prăjită și a teamă. Era prima dată când găteam pentru toată familia, iar presiunea era uriașă. Vlad, soțul meu, încerca să mă încurajeze din priviri, dar știam că și el e prins între două lumi: cea a mamei lui și cea a noastră.

De zece ani locuiam la etajul casei bătrânești, iar Nora și socrul meu, Ion, la parter. Întotdeauna am simțit că nu sunt de-ajuns pentru ea. Oricât m-aș fi străduit, găsea mereu ceva de criticat: ba că nu calc bine cămășile, ba că nu știu să fac cozonac „ca la mama acasă”. Dar când Nora s-a îmbolnăvit brusc, totul a căzut pe umerii mei. Socrul meu era depășit de situație, iar Vlad lucra până târziu. Copiii noștri, Ana și Radu, mă trăgeau de mânecă după atenție, dar eu alergam între dormitorul Norei și bucătărie, încercând să țin totul sub control.

În seara aceea trebuia să vină și sora lui Vlad, Irina, cu soțul ei. Era o cină importantă: aniversarea căsătoriei părinților lor. Nora ținea mult la tradiții și la imaginea familiei unite. Dar acum era neputincioasă, iar eu eram „intrusa” care trebuia să salveze aparențele.

— Maria, ai grijă să nu uiți să pui foi de dafin în friptură! m-a strigat din nou Nora.

Am oftat adânc. M-am dus la ea cu o farfurie cu supă fierbinte.

— Poți gusta? Am încercat să fac după rețeta ta.

A luat o lingură mică și a sorbit încet. S-a uitat la mine cu ochii umeziți de febră și oboseală.

— Nu e ca a mea… dar merge, a murmurat.

M-am simțit ca un copil certat. Am ieșit din cameră cu lacrimi în ochi, dar nu aveam timp de slăbiciuni. În bucătărie, Ana plângea că Radu i-a stricat puzzle-ul. Am lăsat totul baltă și am mers să-i împac. În timp ce îi luam în brațe, am simțit cât de singură sunt de fapt în casa asta plină de oameni.

Când au sosit Irina și soțul ei, atmosfera era tensionată. Irina m-a privit critic:

— Sper că ai reușit să faci sarmalele cum îi plac mamei…

Am zâmbit forțat:

— Am încercat să respect rețeta ei.

La masă, Ion a încercat să destindă atmosfera:

— Hai să bem un pahar pentru sănătatea Norei!

Toți au ciocnit tăcuți. Nora nu a putut coborî, dar am lăsat ușa deschisă ca să audă discuțiile. Irina a început să povestească despre succesul fiului ei la școală, iar Vlad încerca să mă ajute cu platourile. Dar fiecare gest al meu era urmărit cu atenție: dacă pun prea mult sos pe friptură, dacă uit să aduc murături…

La desert, am simțit cum tensiunea atinge apogeul. Irina a gustat din prăjiturile mele și a spus:

— Mmm… interesante. Dar mama le făcea mai pufoase.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad mi-a luat mâna sub masă.

— Ești minunată, i-a șoptit.

Dar nu mă simțeam minunată. Mă simțeam invizibilă. O umbră care muncește fără recunoaștere.

După cină, am strâns masa singură. Ion s-a retras la televizor, Irina și soțul ei au plecat repede „că au drum lung”, iar Vlad s-a dus la copii. Am rămas în bucătărie cu vasele murdare și gândurile mele negre.

În noaptea aceea am plâns în baie, fără zgomot. M-am întrebat dacă vreodată voi fi acceptată cu adevărat în familia asta sau dacă voi rămâne mereu „fata de la etaj”.

A doua zi dimineață, Nora m-a chemat la ea.

— Maria… știu că nu ți-a fost ușor aseară. Dar ai făcut tot ce ai putut. Poate n-am știut să-ți spun asta până acum…

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar exigentă.

— Mulțumesc că ai avut grijă de toți… și de mine.

Am simțit cum o povară mi se ridică de pe suflet. Poate că nu voi fi niciodată ca ea, dar poate nici nu trebuie să fiu.

Acum mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra unor așteptări imposibile? Cât trebuie să sacrificăm pentru armonia unei familii? Voi ce ați face în locul meu?