Când mama soacră a venit să locuiască cu noi: Între iubire, boală și sacrificiu

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și lacrimile mi se amestecau cu apa caldă. El stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, privindu-mă fără să spună nimic. În camera de alături, mama lui, doamna Maria, tușea încet, ca o adiere care nu se mai termină.

Totul a început acum șase luni, într-o zi de februarie, când Vlad a venit acasă cu ochii roșii de la plâns. „Mama nu mai poate sta singură. Doctorul a zis că are nevoie de cineva lângă ea tot timpul.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discutam despre boala ei, dar niciodată nu crezusem că va trebui să o luăm la noi. Aveam deja doi copii mici, Ana și Radu, și un job stresant la contabilitate. Casa noastră cu trei camere din Ploiești era deja prea mică pentru liniștea de care aveam nevoie.

— Nu putem să-i găsim o asistentă? am întrebat încet, sperând că nu voi părea o noră fără inimă.

Vlad m-a privit ca și cum l-aș fi trădat. — E mama mea. Nu pot s-o las pe mâna unor străini. Tu ai putea face asta cu mama ta?

Am tăcut. Nu știam ce să răspund. Mama mea murise când eram adolescentă și, de atunci, mi-am promis că voi face totul pentru familia mea. Dar nu mă gândisem niciodată că familia mea va include și o femeie care nu m-a plăcut niciodată cu adevărat.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Doamna Maria avea nevoie de ajutor la orice: să se ridice din pat, să meargă la baie, să mănânce. Vlad era la serviciu toată ziua, iar copiii cereau și ei atenție. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. În fiecare seară, când mă așezam pe marginea patului, simțeam că nu mai am aer. Mă uitam la tavan și mă întrebam: „Oare cât o să rezist?”

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii mari și triști. — Mami, de ce ești mereu supărată? Nu mă mai iubești?

Atunci am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată că nu pot fi mama de care au nevoie copiii mei, soția de care are nevoie Vlad, nora pe care o așteaptă doamna Maria. M-am simțit vinovată că, uneori, îmi doream ca totul să se termine.

Într-o seară, după ce am adormit copiii și am ajutat-o pe doamna Maria să se întindă în pat, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Știu că îți e greu, a spus el încet. Dar nu pot s-o las singură. E mama mea.

— Și eu? Eu ce sunt? am întrebat, cu vocea abia șoptită. Cine are grijă de mine?

A tăcut. Pentru prima dată, am văzut în ochii lui nu doar oboseală, ci și teamă. Teama că nu va putea ține totul împreună.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de grea. Am început să mă cert cu Vlad din orice: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine stă cu copiii. Doamna Maria mă privea uneori cu ochi reci, alteori cu o tristețe care mă făcea să mă simt și mai vinovată. Într-o zi, când i-am adus ceaiul, mi-a spus încet:

— Știu că nu mă vrei aici. Dar nu am unde să mă duc.

Am simțit cum mi se rupe inima. Nu era vina ei că era bolnavă. Nu era vina mea că nu mai puteam. Era vina vieții, care ne pusese pe toți la încercare.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, i-am spus printre suspine. Simt că mă pierd.

— Nu ești singură, mi-a răspuns ea. Dar trebuie să-i spui lui Vlad ce simți cu adevărat. Altfel, o să te rupi de tot.

A doua zi, am luat o decizie. L-am chemat pe Vlad la o cafea, la masa noastră mică din bucătărie.

— Vlad, nu mai pot continua așa. Avem nevoie de ajutor. Dacă nu găsim o soluție, o să ne pierdem unul pe altul.

A tăcut mult timp. Apoi a dat din cap.

— O să caut o asistentă care să vină câteva ore pe zi. Nu vreau să te pierd.

Nu a fost ușor. Doamna Maria s-a simțit trădată, copiii au fost confuzi, iar Vlad s-a luptat cu propria vinovăție. Dar, încet-încet, lucrurile s-au mai așezat. Am început să am din nou timp pentru mine, pentru copii, pentru noi doi.

Dar rana a rămas. Și uneori mă întreb: cât poți sacrifica pentru familie fără să te pierzi pe tine? Unde e limita dintre iubire și renunțare la sine? Poate cineva să răspundă cu adevărat la asta?