Când Maria a ales să tacă: Povestea unei familii destrămate de alcool

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna spartă prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Militari. Eu, Maria, aveam doar doisprezece ani, dar deja știam să mă ascund după ușa bucătăriei, cu genunchii la piept și palmele strânse pe urechi. Tata, cu ochii roșii și mirosind a țuică, lovea cu pumnul în masă. — Dacă nu-ți convine, du-te la mă-ta! — urlă el, iar mama izbucni în plâns.

În acea seară, am simțit pentru prima dată că nu mai pot să tac. Dar am tăcut. Am tăcut și a doua zi, și a treia, și în fiecare zi în care tata venea acasă cu pași grei, iar mama se strângea tot mai mică în colțul ei de canapea. Fratele meu, Vlad, era cu doi ani mai mic și nu înțelegea mare lucru, dar mă ținea de mână în fiecare noapte, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze el pe mine.

La școală, eram fata cuminte, cu părul prins în două codițe și cu temele mereu făcute. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, mă lăuda mereu: — Maria, ai un talent deosebit la compuneri! Dar nimeni nu știa că scriam despre o viață pe care mi-o imaginam, nu despre cea pe care o trăiam. În pauze, fetele râdeau și povesteau despre vacanțe la bunici, despre părinți care le aduceau ciocolată. Eu mințeam. Spuneam că tata lucrează mult și de aceea nu vine la serbări. Spuneam că mama e obosită, nu tristă.

Într-o zi, când Vlad a venit acasă cu un ochi vânăt, mama a încercat să-l ascundă cu ochelari de soare. — Să nu spui nimic la școală, ai înțeles? — l-a rugat ea, cu vocea tremurândă. Vlad a dat din cap, dar eu am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai puteam să tac. Am scris o scrisoare doamnei Popescu, dar am rupt-o înainte să i-o dau. Mi-era frică. Frică să nu-l supăr pe tata, frică să nu ne despartă cineva, frică să nu rămânem singuri.

Într-o sâmbătă, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era ziua mea de naștere. Mama pregătise o prăjitură cu mere, iar Vlad desenase o felicitare stângace. Tata a intrat în bucătărie, s-a uitat la noi și a început să râdă. — Ce sărbătoare e asta? — a întrebat, luând o sticlă de pe masă. Mama a încercat să-l oprească, dar el a împins-o. Prăjitura a căzut pe jos, iar eu am început să plâng. — Nu mai plânge, Maria! — a strigat el. — Ești o plângăcioasă, ca mă-ta!

Atunci am fugit la baie, m-am încuiat și am plâns până am adormit pe gresie. M-am trezit târziu, cu obrajii umflați și ochii roșii. Mama bătea încet la ușă. — Hai, ieși, te rog… — vocea ei era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

A doua zi, la școală, doamna Popescu m-a chemat la catedră. — Maria, ai ceva pe suflet? — m-a întrebat blând. Am dat din cap că nu, dar ochii mei au trădat adevărul. — Dacă vrei să vorbești, eu sunt aici, să știi. — Am simțit o căldură ciudată în piept, dar n-am spus nimic.

Seara, când tata a adormit pe canapea, m-am strecurat în camera lui Vlad. — Vlad, dacă am pleca de acasă, unde ne-am duce? — am șoptit. El s-a uitat la mine speriat. — La bunica? — a zis încet. — Dar dacă nu ne primește? — Nu știu, am zis, și am simțit din nou frica aceea care mă paraliza.

Au trecut luni. Tata a început să bea din ce în ce mai mult. Mama slăbise, avea cearcăne adânci și nu mai zâmbea niciodată. Într-o seară, l-am auzit pe tata spunând: — Dacă nu erați voi, eram liber! — Atunci am simțit că nu mai pot să tac. Am luat telefonul și am sunat-o pe doamna Popescu. — Doamnă, vă rog, ajutați-ne! — am spus printre lacrimi.

A doua zi, la școală, doamna Popescu a venit cu o doamnă de la Protecția Copilului. Mama a fost chemată la școală, iar tata nu a știut nimic. Ne-au dus la bunica, la țară, pentru câteva săptămâni. Mama a început să meargă la consiliere, iar tata… tata a rămas singur, cu sticlele lui.

Au trecut ani de atunci. Acum am optsprezece ani și mă pregătesc să dau la facultate. Mama s-a schimbat, e mai puternică, iar Vlad râde din nou. Tata ne sună uneori, dar încă nu a renunțat la băutură. Încă mă doare, dar nu mai tac. Scriu, vorbesc, ajut alți copii care trec prin ce am trecut eu.

Mă întreb uneori: câți copii mai tac, de frică? Câți părinți nu văd, nu aud, nu spun nimic? Poate că, dacă am vorbi mai mult, am putea schimba ceva. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?