Când nepotul meu mi-a spus: „Când ieși la pensie, rămân cu tine”

— Bunico, când ieși la pensie, rămân cu tine, mi-a spus Vlad într-o seară, cu ochii lipiți de ecranul telefonului, fără să ridice privirea spre mine. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o ață invizibilă legată de sufletul meu. Am zâmbit forțat, încercând să nu las lacrimile să-mi ude obrajii. În bucătăria mică, aburii de la ciorba de legume se amestecau cu mirosul de pâine proaspătă, dar în aer plutea ceva greu, apăsător.

— Vlad, tu chiar ai vrea să stai cu mine? am întrebat încet, aproape șoptit, de teamă să nu stric momentul sau să nu par prea disperată.

— Da, dacă nu mă ia mama la oraș, a răspuns el, fără să clipească, apăsând pe butoane. — Dar cred că tot mai bine e la bloc, la Sibiu. Acolo am net mai bun și prieteni.

M-am așezat pe scaunul vechi de lângă sobă, simțind cum greutatea anilor mă apasă mai tare ca niciodată. De când a murit Ilie, soțul meu, casa a devenit prea mare, prea tăcută. Fata mea, Mirela, vine rar, mereu pe fugă, cu ochii la ceas și cu gândul la serviciu. Ginerele meu, Doru, nici nu mai intră în vorbă cu mine de când am avut acea ceartă despre banii de la moștenire.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, pun apă la fiert pentru cafea și mă uit pe geam la dealurile care înconjoară satul. Îmi amintesc cum alergam cu copiii pe câmp, cum făceam cozonaci cu vecinele, cum râdeam la mesele lungi de Paște. Acum, totul e tăcere. Doar câte un câine latră în depărtare sau o găină cotcodăcește în curte.

Într-o zi, Mirela a venit pe neanunțate. A intrat val-vârtej, cu Vlad după ea, aruncându-și geanta pe pat.

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu mai pot să vin așa des. La serviciu e haos, Doru are probleme la muncă, Vlad are teme, activități… Nu știu cum să le fac pe toate!

— Știu, draga mea, dar eu… mă simt singură. Poate rămâne Vlad mai mult la mine, îi place aici, nu?

Mirela a oftat, s-a uitat la mine ca la un copil care cere prea mult.

— Mamă, nu înțelegi că nu mai e ca pe vremuri? Vlad are nevoie de internet, de colegi, de oraș. Tu nu poți să-i oferi tot ce are nevoie.

— Dar eu ce să fac? Să stau aici și să aștept să mor?

Am spus-o fără să vreau, cu voce tremurată. Mirela a tăcut. Vlad s-a uitat scurt la mine, apoi la mama lui.

— Bunico, nu fi tristă. Poate când ieși la pensie, vin mai des. Sau poate mă mut la tine dacă mă lasă mama.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în curte, am privit spre grădina unde altădată alergau copiii mei. Acum buruienile crescuseră peste tot. M-am aplecat să smulg câteva, dar mâinile îmi tremurau. M-am întrebat: oare chiar nu mai contez pentru nimeni?

Seara, am stat pe bancă și am privit cerul. Mi-am amintit de Ilie, de serile când stăteam împreună și vorbeam despre orice. Acum vorbesc singură. Vecina mea, tanti Viorica, a trecut pe lângă gard.

— Anca, ce faci? Nu vii la biserică duminică?

— Nu știu, Viorico. Parcă nu mai am chef de nimic.

— Hai, dragă, că dacă stai singură te apucă toate gândurile negre. Și eu mă simt uneori așa, dar mă iau cu treaba.

Am dat din cap, dar nu m-am putut ridica. În noaptea aceea am plâns în pernă, încet, să nu mă audă nimeni. M-am gândit la Mirela, la Vlad, la toți anii în care am muncit pentru ei. Oare chiar nu mai am niciun rost?

A doua zi, am primit o scrisoare de la primărie: „Stimată doamnă Anca Popescu, vă informăm că cererea pentru pensie a fost aprobată.” Am ținut hârtia în mâini ca pe o sentință. Pensia era mică, abia de ajungea pentru medicamente și mâncare. Am sunat-o pe Mirela.

— Mamă, am primit pensia. Nu e mult, dar mă descurc.

— Bravo, mamă! Vezi că poți? Poate te mai liniștești acum.

— Mirela, tu chiar crezi că banii mă liniștesc? Eu vreau doar să nu fiu uitată.

A tăcut. Apoi a spus grăbită:

— Te sun mai târziu, mamă. Am ședință.

Am închis telefonul și am început să scriu într-un caiet vechi. Am scris despre copilăria mea, despre părinți, despre Ilie, despre copiii mei. Am scris despre singurătate și despre dorința de a fi iubită. În fiecare zi mai adăugam câteva rânduri. Era singurul lucru care mă făcea să simt că exist.

Într-o duminică, Vlad a venit singur la mine. Era abătut.

— Bunico, m-am certat cu mama. Zice că nu mă înțelege nimeni.

L-am luat în brațe și am simțit căldura lui. Pentru o clipă, am uitat de toate durerile.

— Știi, Vlad, nici pe mine nu mă înțelege nimeni uneori. Dar important e să nu ne pierdem speranța.

— Bunico, tu ai fost vreodată fericită?

M-am uitat la el și am zâmbit trist.

— Am fost. Și încă mai pot fi, dacă suntem împreună.

În seara aceea am stat amândoi pe bancă și am privit stelele. Poate că nu voi mai fi niciodată tânără sau importantă pentru ceilalți, dar pentru Vlad eram încă bunica lui. Și asta conta.

Mă întreb: oare cât valorează o viață când cei dragi uită să te privească în ochi? Cât de mult ne dorim să fim văzuți și iubiți, chiar și atunci când lumea merge mai departe fără noi?