Când nimeni nu vine după mine: Poveste între iertare și uitare

— Dușan, ai vizitatori! strigă asistenta de la capătul coridorului, cu o voce care părea să aducă speranță în fiecare silabă. M-am ridicat cu greu din pat, inima bătându-mi nebunește. Poate că, în sfârșit, cineva din familie și-a amintit de mine. Poate că fiica mea, Ana, sau fratele meu, Mircea, au găsit timp să mă vadă. Dar când am ajuns la ușă, am găsit doar o doamnă în vârstă, care căuta salonul vecin. Am zâmbit amar și m-am întors la pat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

A trecut o lună de când am avut accidentul vascular cerebral. O lună de când viața mea s-a schimbat radical. Înainte, eram cel care avea grijă de alții, cel care aducea alinare și speranță pacienților. Acum, eram doar un nume pe o listă, un pacient printre mulți alții, uitat de propria familie. În fiecare zi, priveam pe fereastră și mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea dur cu Ana când era mică? Oare Mircea nu mi-a iertat niciodată că am vândut casa părintească fără să-l întreb?

Într-o după-amiază ploioasă, am primit un telefon de la soția mea, Irina. Vocea ei era rece, distantă, ca și cum vorbeam cu o străină. — Dușan, nu pot veni. Am prea multe pe cap. Ana e ocupată cu facultatea, iar Mircea… știi bine că nu vrea să audă de tine. Am închis ochii, încercând să nu izbucnesc în plâns. — Dar Irina, am nevoie de voi. Nu pot să ies singur din spital. Nu pot să merg încă bine. — O să găsești tu o soluție, a spus ea, și a închis.

În salon, bătrânul de lângă mine, nea Vasile, m-a privit cu milă. — Nu te necăji, băiete. Și pe mine m-au uitat ai mei. Așa e lumea acum. Fiecare cu ale lui. Dar nu e drept, nu? Am dat din cap, simțind cum furia și tristețea mă sufocă.

În fiecare zi, asistentele mă încurajau să fac exerciții, să merg pe hol, să nu mă las pradă deznădejdii. Dar fiecare pas era o luptă nu doar cu trupul meu, ci și cu amintirile. Îmi aminteam cum, în copilărie, tata mă certa că nu sunt destul de bărbat, că trebuie să fiu tare. Poate de aceea nu am știut niciodată să-mi arăt sentimentele față de Ana sau Irina. Poate de aceea Mircea a simțit mereu că nu-l ascult.

Într-o zi, Ana mi-a trimis un mesaj: „Tati, îmi pare rău, dar nu pot veni. Am examene și nu pot lipsi. Te iubesc.” Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc în el o scuză, o speranță. Dar nu era decât o confirmare a singurătății mele.

Noaptea, mă trezeam din coșmaruri în care eram singur într-o cameră albă, fără uși, fără ferestre. Strigam după ajutor, dar nimeni nu venea. Dimineața, mă trezeam transpirat, cu inima grea. Într-o zi, am decis să-i scriu lui Mircea. „Frate, știu că am greșit. Știu că te-am rănit. Dar am nevoie de tine. Poți să vii să mă vezi?” Nu mi-a răspuns niciodată.

Într-o după-amiază, am auzit două asistente vorbind pe hol. — Săracul Dușan, nu vine nimeni după el. Oare ce-o fi făcut de l-au uitat ai lui? — Cine știe, fiecare familie are secretele ei, a răspuns cealaltă. M-am simțit ca un obiect de milă, ca un caz social, nu ca omul care am fost odată.

Într-o zi, nea Vasile a fost externat. Fiii lui au venit, l-au luat în brațe, l-au dus acasă. Am privit scena cu ochii în lacrimi. Am rămas singur în salon, cu pereții reci și tăcuți. În acea seară, am plâns ca un copil. Am plâns pentru tot ce am pierdut, pentru tot ce nu am știut să spun, pentru tot ce nu am știut să iert.

După încă două săptămâni, medicul mi-a spus că pot fi externat. — Cine vine să te ia, Dușan? m-a întrebat. Am dat din umeri, rușinat. — Nu vine nimeni. — Atunci va trebui să chemăm un asistent social. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Eu, care am ajutat atâția oameni să meargă mai departe, eram acum un caz pentru asistență socială.

În ziua externării, am stat pe bancă în fața spitalului, cu o sacoșă de haine și o cutie de medicamente. Priveam oamenii care veneau și plecau, familii care își luau rudele acasă, copii care își îmbrățișau părinții. Eu eram singur. O asistentă s-a apropiat de mine. — Dușan, vrei să te conduc la centru? Am dat din cap, fără să pot rosti un cuvânt.

Pe drum, am privit pe geam și mi-am amintit de toate momentele în care am ales munca în locul familiei, în care am pus orgoliul înaintea iertării. Poate că fiecare dintre noi greșește, dar cât de greu e să ne iertăm unii pe alții? Cât de ușor e să uităm, să ne prefacem că nu mai există celălalt?

Ajuns la centru, am fost întâmpinat de o doamnă cu ochi blânzi. — Bine ai venit, Dușan. Aici nu ești singur. Am zâmbit trist, știind că, de fapt, singurătatea nu ține de loc, ci de oameni.

Acum, în fiecare seară, mă uit pe fereastră și mă întreb: oare cât de mult contează să ierți? Oare dragostea chiar se poate pierde, sau doar se ascunde sub tăcere și orgoliu? Dacă ați fi în locul meu, ați putea ierta? Sau ați aștepta, ca mine, să vină cineva care poate nu va mai veni niciodată?