Când nu mai ești de folos: Povestea unei soacre românce

— Viorica, nu mai insista, te rog! Am nevoie de puțin spațiu, a spus Irina, privindu-mă cu ochii ei mari, dar reci. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. În bucătăria lor modernă, mă simțeam ca o piesă veche de mobilier, uitată într-un colț.

Nu-mi amintesc exact când am început să simt că nu mai am loc în viața fiului meu. Poate a fost după nuntă, când Radu și Irina s-au mutat în apartamentul lor din București și vizitele mele au devenit din ce în ce mai rare. Sau poate atunci când am încercat să o ajut pe Irina cu primul copil și ea mi-a spus, pe un ton politicos, dar ferm: „Mulțumesc, Viorica, mă descurc.”

Am crescut într-un sat din Buzău, unde familia era totul. Mama mea spunea mereu: „Sângele apă nu se face.” Am muncit din greu să-i ofer lui Radu tot ce nu am avut eu: studii bune, haine curate, mâncare caldă. Când l-am văzut la altar, cu Irina lângă el, am simțit că mi-am îndeplinit menirea. Dar după aceea… parcă nu mai era nevoie de mine.

— Mamă, nu te supăra, dar avem nevoie să fim doar noi doi azi, mi-a spus Radu într-o duminică. Venisem cu plăcinte calde și cu sufletul plin de dor. Am zâmbit forțat și am plecat cu sacoșa aproape plină.

În serile lungi de iarnă, stăteam singură în apartamentul meu mic și mă uitam la pozele vechi. Radu copil, cu obrajii rumeni și ochii luminoși. Radu adolescent, rebel și visător. Acum era bărbat în toată firea și nu mai avea nevoie de mine decât la ocazii speciale: Crăciun, Paște, onomastici.

Odată, la ziua nepoatei mele, Mara, am încercat să-i dau un sfat Irinei despre diversificare. S-a uitat la mine ca la un intrus:

— Mulțumesc, dar pediatrul ne-a spus altceva. Prefer să facem cum ne-a recomandat el.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam decât să ajut. Să fiu utilă. Să simt că mai contez.

Prietenelor mele le povesteam cu jumătate de gură:

— Nu știu ce să fac… Parcă nu mai sunt bună la nimic. Parcă nu mai sunt mama lui Radu.

— Lasă, Viorico, așa sunt tinerii din ziua de azi! Nu mai au nevoie de noi decât când le convine lor! mi-a spus Mioara, vecina mea.

Dar eu nu puteam să accept asta. Mă trezeam noaptea și mă întrebam: unde am greșit? Am fost prea insistentă? Prea prezentă? Sau poate prea critică uneori?

Într-o zi, am primit un telefon de la Radu:

— Mamă, poți veni să stai cu Mara? Avem o urgență la serviciu.

Inima mi-a tresărit de bucurie. Am alergat la ei cu sufletul la gură. Mara m-a întâmpinat cu brațele deschise:

— Mamaieee!

Am petrecut o după-amiază minunată împreună. I-am citit povești, am făcut clătite și am râs ca pe vremuri. Când s-au întors acasă, Irina mi-a mulțumit scurt și s-a retras în dormitor. Radu m-a condus la ușă:

— Mulțumesc, mamă. Știi că te iubim.

Dar tonul lui era grăbit și absent.

În drum spre casă m-am oprit pe o bancă și am plâns în tăcere. Nu pentru că nu mă iubeau, ci pentru că nu mai știam cine sunt fără rolul meu de mamă grijulie.

Într-o seară, după o ceartă cu Irina — pentru că îi dădusem Marei ciocolată fără să întreb — Radu mi-a spus:

— Mamă, trebuie să înțelegi că avem propriile noastre reguli acum. Nu vrem să te rănim, dar trebuie să ne respecți deciziile.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața mea fusese despre a avea grijă de ceilalți. Cine eram eu acum?

Am început să merg la biserică mai des și să vorbesc cu preotul satului:

— Părinte, simt că nu mai sunt bună la nimic…

El mi-a zâmbit blând:

— Viorico, fiecare etapă a vieții are rostul ei. Poate e timpul să ai grijă și de tine.

Am încercat să-l ascult. Am început să citesc din nou romane vechi, să cos mileuri pentru vecine și să merg la plimbare prin parc. Dar dorul de familie nu m-a părăsit niciodată.

La ultima aniversare a Marei, am stat retrasă într-un colț și am privit cum Irina și Radu se ocupau de tot: tortul, invitații, jocurile copiilor. Nimeni nu mi-a cerut ajutorul. La plecare, Mara m-a îmbrățișat strâns:

— Mamaie, te iubesc!

Poate că rolul meu s-a schimbat. Poate că trebuie să învăț să fiu prezentă altfel.

Dar uneori mă întreb: oare chiar e loc pentru noi, cei care am dat totul pentru familie? Sau suntem condamnați să devenim doar niște umbre tăcute?

Voi ce credeți? Cum ar trebui să găsim echilibrul între a ajuta și a lăsa loc noii generații?