Când o joacă de copii rupe o prietenie: Povestea unei pierderi neașteptate

— Nu-i corect! De ce mereu tu decizi cine se joacă cu păpușa aia? vocea fiicei mele, Mara, răsuna strident în sufrageria mică, printre jucării împrăștiate și râsete care se transformaseră brusc în plânsete.

Ivona, prietena mea din copilărie, stătea pe canapea, cu ochii fixați pe telefon. Încerca să pară relaxată, dar îi simțeam tensiunea în fiecare gest. Fetița ei, Ilinca, ținea strâns păpușa roz cu rochiță de dantelă, iar Mara încerca să i-o smulgă din brațe. Amândouă aveau obrajii înroșiți de supărare.

— Mara, las-o pe Ilinca să se joace puțin cu păpușa. Nu e frumos să tragi de ea! am spus eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Ivona a ridicat privirea și a zâmbit forțat:
— Lasă, Livia, nu te mai agita. Fetele trebuie să învețe să împartă singure.

Dar vocea ei era tăioasă. Am simțit un fior rece pe șira spinării. De ani de zile ne petreceam weekendurile împreună, copiii noștri crescuseră aproape ca frații. Dar în ultima vreme, Ivona era tot mai distantă. Parcă orice discuție se transforma într-o competiție: cine are copilul mai cuminte, cine gătește mai sănătos, cine are casa mai curată.

Soțul meu, Radu, a intrat în cameră cu două cafele aburinde. S-a uitat la fete și a oftat:
— Iar se ceartă? Poate ar trebui să le lăsăm să-și rezolve singure problemele. Sau poate… unele copii sunt doar mai răsfățate decât altele.

A spus-o râzând, dar privirea lui s-a oprit pe Ilinca. Ivona s-a înroșit la față și a strâns buzele. Am simțit cum aerul din cameră devine greu ca plumbul.

— Ce vrei să spui cu asta? a întrebat Ivona, cu o voce joasă.

— Nimic… doar că Mara știe să împartă mai bine. Atât.

Ivona s-a ridicat brusc de pe canapea și a început să-și adune lucrurile. Ilinca s-a agățat de fusta ei, privind speriată la Mara.

— Cred că ar fi mai bine să plecăm, Livia. Poate altă dată… când o să fie liniște aici.

Am încercat să o opresc:
— Ivona, hai te rog… Nu e nevoie să reacționăm așa pentru o joacă de copii!

Dar ea deja ieșise pe ușă, fără să se uite înapoi. Mara s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi:
— Mami, am făcut ceva rău?

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit un nod în gât. Nu era vina ei. Nici măcar vina Ilincăi. Era vina noastră, a adulților care nu știam să ne gestionăm frustrările și nesiguranțele.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru prietenia mea cu Ivona. Zilele au trecut fără niciun mesaj de la ea. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. Am scris un mesaj lung în care mi-am cerut scuze pentru vorbele lui Radu și pentru tensiunea creată. Mi-a răspuns sec: „Nu e nevoie să ne mai vedem prea curând.”

Radu a ridicat din umeri:
— Oricum era prea sensibilă. Poate e mai bine așa.

Dar eu nu puteam să accept atât de ușor pierderea unei prietenii care mă definise atâția ani. Îmi aminteam cum stăteam amândouă pe banca din fața blocului când eram mici și visam la viitorul nostru: „O să avem copii care vor fi cei mai buni prieteni!”

Acum totul se năruise dintr-o replică aruncată la nervi și dintr-o joacă de copii transformată în război între adulți.

În zilele următoare am observat că Mara era tot mai retrasă. Nu mai voia să iasă în parc, nu mai vorbea despre Ilinca. Într-o seară, când am încercat să o înveselesc cu povești despre când eram eu mică, m-a întrebat:
— Mami, dacă eu mă cert cu cineva la grădiniță, tu nu o să mai vorbești niciodată cu mama lui?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Ce exemplu îi dădeam? Cât de ușor renunțam noi la oameni pentru orgolii mărunte?

Am încercat să vorbesc cu Radu despre asta:
— Poate ar trebui să mergem la Ivona acasă și să clarificăm lucrurile…

El a dat din cap dezaprobator:
— Nu te umili pentru niște prostii. Dacă ea nu poate trece peste o glumă, nu merită prietenia ta.

Dar eu știam că nu era doar o glumă. Era despre toate micile rivalități acumulate în ani: cine are copilul cel mai ascultător, cine are cea mai bună carieră, cine reușește să fie mamă perfectă și soție ideală în același timp.

Într-o zi ploioasă de toamnă am trecut pe lângă blocul Ivonei. Am văzut-o pe Ilinca la geam, privind afară cu ochi triști. M-am oprit pentru o clipă și am simțit lacrimile urcându-mi în ochi. Oare cât de mult îi afectaserăm pe copiii noștri cu propriile noastre neputințe?

Au trecut luni de atunci. Prietenia noastră nu s-a refăcut niciodată. Mara și Ilinca s-au văzut rareori la grădiniță, dar nu s-au mai jucat niciodată ca înainte. Eu am rămas cu un gol imens și cu întrebarea care mă macină mereu: De ce e atât de greu pentru noi, adulții, să iertăm? De ce lăsăm orgoliile noastre să distrugă ceea ce copiii ar putea repara într-o clipită?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: suntem noi oare capabili să fim la fel de sinceri și iertători ca propriii noștri copii? Sau ne pierdem undeva pe drum inocența și curajul de a spune „îmi pare rău”? Ce credeți voi?