Când Prietenia Se Rupe la Telefon: O Poveste Despre Trădare și Familie

— Nu pot să cred că iar ne invită la cabana aia amărâtă, spuse vocea lui Radu, prietenul meu din copilărie, pe care îl consideram aproape frate. Telefonul meu era încă deschis, deși eu crezusem că am închis apelul. Am rămas cu receptorul la ureche, paralizat, ascultând cum râde împreună cu soția lui, Irina.

— Și să vezi ce mâncare face maică-sa lui Vlad! Parcă-i din resturi, nu alta! continuă Irina, chicotind.

— Și taică-su? Parcă-i scos dintr-un film prost cu bețivi. Mereu cu glumele alea proaste și cu poveștile lui de pe vremea lui Ceaușescu… mă enervează la culme, zise Radu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau. Nu-mi venea să cred ce aud. Radu, omul care mi-a fost alături când am pierdut-o pe mama, care m-a ajutat să-mi construiesc casa la marginea orașului, râdea acum de familia mea. De părinții mei simpli, dar buni, care l-au primit mereu ca pe un fiu.

Am închis telefonul cu un gest mecanic și am rămas pe canapea, privind în gol. În mintea mea se derulau toate momentele în care i-am apărat în fața altora, în care am crezut că suntem o familie extinsă. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. În depărtare se vedeau blocurile cenușii ale cartierului nostru din Ploiești, iar soarele apunea încet peste oraș.

Seara aceea a fost un coșmar. Tata a venit acasă obosit de la schimbul doi și m-a întrebat dacă am vorbit cu Radu despre grătarul de sâmbătă. Am dat din cap fără să spun nimic. Mama a pregătit ciorbă de perișoare și m-a întrebat dacă să fac și prăjitură pentru musafiri. Am simțit un nod în gât și am fugit în cameră.

Noaptea n-am dormit deloc. M-am tot gândit dacă să le spun părinților ce am auzit sau să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Dar cum să mă prefac? Cum să-l primesc pe Radu în casa noastră știind ce crede cu adevărat despre noi?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la el: „Abia aștept să ne vedem mâine! Să nu uiți să iei berea aia bună!” Am simțit o furie mocnită. Am vrut să-i răspund pe loc, dar m-am oprit. Am decis să-l confrunt față în față.

Sâmbătă dimineață, tata a început să pregătească grătarul în curte. Mama făcea salată de vinete și tăia legume pentru ciorbă. Eu stăteam la masă, absent, frământându-mi mâinile. Când au ajuns Radu și Irina, tata i-a întâmpinat cu zâmbet larg: „Hai, măi copii, intrați! V-am păstrat locurile bune la masă!”

Radu mi-a aruncat o privire scurtă, apoi s-a dus direct la tata și l-a bătut pe umăr: „Ce faci, nea Gică? Tot cu bancurile alea vechi?”

Irina a pupat-o pe mama pe obraz: „Ce bine miroase la voi! Parcă suntem la țară!”

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am spus:

— Putem vorbi puțin afară?

Radu s-a uitat mirat la mine, dar m-a urmat. Am mers până la gardul din spate al curții.

— Ce-ai pățit? Pari supărat…

— Știi… ieri nu ai închis telefonul după ce am vorbit. Am auzit tot ce ai spus despre familia mea.

Radu a încremenit. Fața i s-a făcut roșie.

— Vlad… nu e ceea ce crezi… doar glumeam… Irina a zis mai mult…

— Nu mă minți! Am auzit fiecare cuvânt! Cum poți să vii aici și să zâmbești părinților mei după ce ai râs de ei?

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat din umeri:

— Hai măi, Vlad… toată lumea mai face glume proaste uneori. Nu trebuie să o iei așa personal…

— Pentru mine nu e o glumă! Pentru mine familia mea e tot ce am mai bun pe lume! Dacă nu-i respecți, nu ai ce căuta aici!

Radu s-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap și a plecat spre poartă fără să spună nimic. Irina l-a urmat confuză, iar părinții mei au rămas în pragul ușii fără să înțeleagă ce s-a întâmplat.

După ce au plecat, tata m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat între voi?

Am ezitat o clipă, apoi le-am spus adevărul. Mama a început să plângă încet, iar tata a oftat adânc:

— Asta e lumea, băiete… Oamenii nu sunt mereu ceea ce par.

În zilele următoare am primit mesaje de la Radu: scuze stângace, explicații fără sens. N-am mai răspuns niciodată. Prietenia noastră s-a rupt atunci pentru totdeauna.

De atunci mă întreb mereu: cât de bine îi cunoaștem pe cei din jur? Cât valorează o prietenie dacă nu există respect? Poate fi iertată trădarea sau e mai bine să mergem mai departe singuri?