Când propria fiică îți spune: „Tu te bucuri de pensie, iar noi ne înecăm în datorii” – Povara legăturilor de sânge

— Mamă, tu chiar nu vezi? Tu îți trăiești bătrânețea liniștită, iar noi ne sufocăm în datorii!
Cuvintele Luciei au căzut ca un trăsnet peste masa din bucătărie, printre farfuriile cu ciorbă rămasă și firimiturile de pâine. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră grea pe piept. Am rămas cu lingura în aer, uitându-mă la ea, la ochii ei aprinși, la obrajii roșii de supărare.
— Lucia, nu e chiar așa… am încercat să spun, dar vocea mi s-a stins.
— Ba da, mamă! Tu nu știi cât de greu ne e! Facturi, rate, copiii au nevoie de haine, de rechizite… Și tu? Tu te plimbi prin parc, citești, te uiți la seriale.
M-am uitat la ea, la fata mea, și nu am mai recunoscut-o. Parcă nu mai era copilul pe care îl țineam de mână la grădiniță, ci o femeie obosită, copleșită de griji.
— Lucia, eu am muncit o viață întreagă. Am tras din greu, am făcut sacrificii…
— Și noi muncim! Dar nu ne ajunge!
Apoi a izbucnit în plâns. M-am ridicat încet de la masă și am mers la fereastră. Priveam copacii goi din fața blocului, încercând să-mi adun gândurile.

Noaptea aceea nu am dormit. M-am tot întrebat: Oare am greșit undeva? Am fost prea dură, prea distantă? Sau poate prea permisivă? Am făcut tot ce am putut pentru copiii mei, dar acum, la bătrânețe, simt că nu mai am dreptul la liniște.

A doua zi, am găsit-o pe Lucia în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.
— Mamă, îmi pare rău că am țipat la tine… Dar nu mai pot. Mă simt prinsă într-o capcană.
— Lucia, hai să vorbim. Spune-mi ce te apasă.
A oftat adânc și a început să-mi povestească despre ratele la bancă, despre salariul lui Radu, soțul ei, care nu mai ajunge de la o lună la alta, despre copiii care cresc și au nevoie de tot mai multe.
— Știi, mamă, uneori mă uit la tine și mă întreb cum ai reușit să ne crești singură, după ce tata a plecat.
Am zâmbit trist.
— N-a fost ușor. Dar atunci erau alte vremuri. Acum totul e mai scump, mai complicat.
— Și totuși, tu ai reușit. Eu simt că mă înec.

Am simțit că trebuie să fac ceva. Am început să-mi calculez pensia, să văd dacă pot să-i ajut mai mult. Dar, sincer, nu rămâne mare lucru după ce plătesc întreținerea, medicamentele, mâncarea.

Într-o seară, când am venit de la farmacie, l-am găsit pe Radu în sufragerie, cu capul în mâini.
— Doamnă Maria, îmi cer scuze pentru tot ce se întâmplă. Nu vreau să vă implicăm în problemele noastre.
— Radu, suntem familie. Dar nu pot să fac minuni.
— Știu. Dar Lucia e la capătul puterilor. Și eu la fel.

Am început să mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-am făcut de-a lungul vieții. Cum am renunțat la haine noi, la vacanțe, la ieșiri, doar ca să le fie lor bine. Și acum, când în sfârșit am timp pentru mine, mă simt vinovată că nu pot să-i ajut mai mult.

Într-o duminică, am mers la biserică. M-am rugat să-mi dea Dumnezeu înțelepciune. La ieșire, m-am întâlnit cu doamna Stela, vecina de la trei.
— Ce mai faci, Maria? Pari abătută.
— Of, Stela, nu știu ce să mă mai fac. Lucia e supărată, are probleme cu banii, iar eu nu pot să-i ajut cât ar vrea ea.
— Și fata mea mi-a zis la fel, să știi. Parcă nu mai avem voie să fim bătrâne, să ne bucurăm de liniște.
Am oftat amândouă.

Seara, am stat mult pe gânduri. Oare chiar nu mai avem dreptul la pace? Oare trebuie să ne sacrificăm până la capăt?

Într-o zi, am decis să vorbesc deschis cu Lucia.
— Lucia, știu că vă e greu. Dar și eu am nevoie de liniște. Nu pot să port pe umeri toate grijile voastre.
— Mamă, nu vreau să te împovărez. Dar simt că nu mai pot.
— Hai să găsim o soluție împreună. Poate găsești un job part-time, poate Radu mai caută ceva pe lângă. Eu vă ajut cât pot, dar nu pot să fac mai mult.
A tăcut, apoi a dat din cap.
— Ai dreptate, mamă. Poate am fost nedreaptă cu tine.

Au trecut săptămâni. Lucia a început să lucreze câteva ore la o florărie, iar Radu a găsit ceva de lucru la un depozit. Nu e ușor, dar parcă s-a mai luminat atmosfera în casă.

Totuși, în sufletul meu a rămas o rană. Mă întreb mereu dacă am făcut destul, dacă am fost o mamă bună. Și mă mai întreb: oare când vine vremea să ne gândim și la noi? Oare avem voie să ne bucurăm de liniște, sau suntem datori să ne sacrificăm până la ultima suflare?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb și pe voi: când ați simțit că legăturile de familie au devenit o povară? Și cum ați găsit echilibrul între a ajuta și a vă păstra liniștea?