Când răsfățul devine coșmar: Povestea unei zile de neuitat cu soacra mea

— Ce-ai făcut cu părul meu?!

Vocea Marianei răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. M-am oprit cu cana de cafea la jumătate drum spre gură, simțind cum mi se strânge stomacul. Era ora opt dimineața, iar eu abia reușisem să mă trezesc după o noapte agitată. Soacra mea, cu părul ud și fața congestionată, stătea în ușă, fluturând un tub de cremă ca pe o armă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul, deși deja simțeam că urmează ceva rău.

— Uite ce mi-ai făcut! Uite!

S-a apropiat și mi-a arătat părul: șuvițe întregi erau lipite, altele păreau arse, iar mirosul ciudat de chimicale plutea în aer. Am recunoscut imediat crema – era una dintre cele primite la serviciu, o mască exfoliantă pentru ten, nu pentru păr. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp: de ce nu citise eticheta?

— Mariana, asta nu e pentru păr! E pentru față! am spus, încercând să nu ridic tonul.

— De unde să știu eu? Era la tine pe raft! Și tu tot timpul vorbești despre cât de bune sunt produsele astea!

În acel moment, ușa dormitorului s-a deschis și Radu, soțul meu, a apărut buimac.

— Ce se întâmplă aici?

Mariana a început să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraji și se amestecau cu resturile de cremă albicioasă. Radu s-a uitat la mine acuzator, iar eu am simțit cum mă sufoc între două fronturi: soacra disperată și soțul nedumerit.

— Nu e vina mea! am izbucnit. Nu trebuia să folosească ceva fără să întrebe!

— Dar tu n-ai zis niciodată că nu sunt pentru păr! a continuat Mariana printre suspine.

M-am retras în baie, încercând să-mi adun gândurile. M-am privit în oglindă și m-am întrebat: oare chiar era vina mea? Sau era doar o neînțelegere stupidă care scotea la iveală toate frustrările nespuse dintre mine și Mariana?

Am ieșit din baie și am găsit-o pe Mariana pe canapea, cu capul în mâini. Radu încerca să o liniștească.

— Hai să mergem la coafor, i-am propus. Poate se mai poate salva ceva.

— Nu vreau! Cum să ies așa din casă? Toată lumea o să râdă de mine!

Am simțit un val de milă pentru ea, dar și o furie mocnită. De când venise să stea cu noi „temporar”, fiecare zi era o provocare. Fie critica mâncarea, fie ordinea din casă sau felul în care îmi creșteam copilul. Acum, totul explodase din cauza unei creme.

În acea zi nu am mers la serviciu. Am sunat la salonul „La Mirela”, unde mergeam de obicei. Mirela a oftat când i-am explicat situația:

— Adu-o repede. Dar nu promit minuni.

Pe drum spre salon, Mariana tăcea. Radu conducea încruntat. Eu mă jucam nervos cu telefonul, citind recenzii despre produse cosmetice și întrebându-mă dacă nu cumva ar trebui să le arunc pe toate.

La salon, Mirela s-a uitat lung la părul Marianei.

— Cine ți-a făcut una ca asta?

Mariana m-a arătat cu degetul:

— Nora mea.

Am simțit cum mi se încălzește fața. Mirela a râs scurt:

— Femeile astea tinere… numai prostii fac!

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. Am ieșit afară și am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot! Simt că orice fac e greșit!

Mama a oftat:

— Draga mea, soacrele… trebuie să ai răbdare. Dar nici tu să nu lași totul pe capul tău.

După două ore, Mariana a ieșit din salon cu părul mult mai scurt și vopsit într-o nuanță ciudată de castaniu. Era vizibil supărată.

— O să crească la loc… am încercat eu timid.

— Da’ rușinea cine mi-o spală? Sora-mea o să râdă de mine toată viața!

Seara, la cină, tensiunea plutea în aer. Radu încerca să schimbe subiectul:

— Hai să ne uităm la un film…

Mariana s-a ridicat brusc:

— Eu mă duc la culcare! Și mâine vreau să-mi aduci toate produsele alea! Să le arunc!

Am rămas singură în bucătărie, privind raftul cu creme și seruri care până ieri îmi aduceau bucurie. Acum erau sursa tuturor problemelor mele.

În zilele următoare, Mariana nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar. Radu era prins între noi două ca într-un război rece. M-am simțit vinovată, dar și nedreptățită. Oare cât trebuie să sacrifici din tine ca să fii acceptată într-o familie care nu te vrea cu adevărat?

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am rămas singură în bucătărie și m-am întrebat: oare câte familii trăiesc astfel de drame mărunte care devin tragedii personale? Și cât de mult contează un gest mic atunci când relațiile sunt deja fragile?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că vina era a mea sau pur și simplu unele conflicte sunt inevitabile când locuiești sub același acoperiș cu soacra?