Când rudele uită să fie oaspeți: Povestea unei cine de familie care a schimbat totul

— Ce-i cu mirosul ăsta? Nu ai terminat încă de gătit? a întrebat Camelia, trântind ușa bucătăriei de perete, cu o privire acră pe față.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia oară în acea săptămână când Camelia și familia ei veneau la noi fără să anunțe, ca și cum apartamentul meu din cartierul Militari ar fi fost o cantină deschisă non-stop. Mama, obosită după tura de noapte la spital, încerca să zâmbească forțat, dar ochii ei trădau epuizarea.

— Încă puțin, Camelia. Tocmai am pus cartofii la fiert, i-am răspuns încercând să-mi păstrez calmul. Dar vocea mea tremura. Nu era doar oboseala, ci și frustrarea care se adunase în mine de luni bune.

Camelia și cu mine am crescut împreună. Eram ca două surori, mereu împreună la bunici, la joacă sau la școală. Dar ceva s-a schimbat după ce părinții ei au divorțat și au început să vină tot mai des la noi. La început, îi primeam cu drag. Îi vedeam ca pe o extensie a familiei mele. Dar încet-încet, vizitele lor s-au transformat în pretenții: „De ce nu e mâncarea gata?”, „Nu ai altceva mai bun de băut?”, „Poți să-mi împrumuți bluza aia?”

În acea seară, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. A intrat în bucătărie și a văzut-o pe Camelia stând cu picioarele pe masă, butonând telefonul.

— Bună seara, Camelia. Ai ajutat-o pe Ana cu ceva? a întrebat el, încercând să-și ascundă iritarea.

— Nu, doar aștept să terminăm odată cu masa. Mi-e foame rău! a răspuns ea fără să ridice ochii din ecran.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am început să mă întreb când s-a transformat casa noastră într-un loc unde eu eram bucătăreasa și Camelia oaspetul permanent.

— Poate ai vrea să mă ajuți cu salata, i-am spus încercând să nu răbufnesc.

— Lasă că te descurci tu! Eu nu mă pricep la tăiat legume, a râs ea.

Mama a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Ana, las-o… Nu merită să te enervezi.

Dar nu mai puteam. În timp ce amestecam salata, am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu era doar despre cină sau despre munca în plus. Era despre faptul că nimeni nu vedea cât de greu îmi era să jonglez între facultate, jobul part-time și toate aceste vizite neanunțate care mă storceau de energie.

După cină, Camelia și mama ei au rămas pe canapea, râzând zgomotos la un serial turcesc. Eu strângeam masa singură. Tata s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Ana, trebuie să punem niște limite. Nu e normal ce se întâmplă.

Am dat din cap, dar nu știam cum să fac asta fără să rănesc pe cineva. În familia noastră, „nu” era un cuvânt greu de rostit.

Seara târziu, după ce toți au plecat, m-am prăbușit pe pat și am început să plâng în hohote. M-am simțit vinovată pentru că nu mai suportam prezența Cameliei, dar și furioasă că nimeni nu părea să observe cât de mult mă afecta totul.

A doua zi dimineață, Camelia mi-a trimis un mesaj: „Venim iar diseară! Să faci ceva bun!”

Atunci am simțit că ajung la capătul puterilor. Am mers la mama în bucătărie și i-am spus:

— Nu mai pot. Nu mai vreau să fim cantina familiei. Vreau liniște în casa noastră!

Mama m-a privit lung și mi-a luat mâinile în ale ei:

— Știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu… Dar trebuie să învățăm să spunem ce simțim.

În acea seară, când Camelia și mătușa au sunat la ușă, tata le-a întâmpinat cu o voce fermă:

— Ne pare rău, dar azi avem nevoie de timp doar pentru noi.

Camelia a făcut ochii mari:

— Cum adică? Suntem familie!

— Tocmai pentru că suntem familie trebuie să ne respectăm unii pe alții. Ana are nevoie de odihnă și noi toți avem nevoie de spațiu.

A fost un moment stânjenitor. Camelia s-a supărat și nu mi-a mai vorbit câteva zile. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată după mult timp, am avut o seară liniștită cu ai mei.

Au trecut luni până când relația cu Camelia s-a mai îndreptat puțin. Nu mai suntem ca înainte — poate nici nu vom mai fi vreodată — dar am învățat ceva important: uneori trebuie să pui limite chiar și celor dragi ca să nu te pierzi pe tine însuți.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu frica de a spune „nu” celor apropiați? Oare cât din liniștea noastră sacrificăm doar ca să nu supărăm pe alții?