Când sângele devine apă: povestea casei care ne-a destrămat familia

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am țipat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre încă mirosind a vopsea proaspătă. Era o după-amiază de aprilie, iar lumina blândă a primăverii părea să batjocorească haosul din sufletul meu. Irina stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă nu eram surorile care împărțiseră cândva același pat în copilărie.

— Nu e vina mea că tu ai fost mereu favorita părinților, a șuierat ea. — Mereu tu ai primit totul! Acum a venit rândul meu.

Nu-mi venea să cred ce aud. Casa asta, pentru care eu și Radu am muncit ani de zile în străinătate, făcând sacrificii pe care nici nu le pot descrie, era acum motivul pentru care familia noastră se destrăma. Când am cumpărat-o, am simțit că în sfârșit viața ne zâmbește. Era o casă veche, cu pridvor și grădină mare, exact ca în visele mele din copilărie. Am renovat-o cu mâinile noastre, fiecare perete și fiecare colț purtând amprenta speranțelor noastre.

Dar Irina… Irina nu a suportat niciodată să mă vadă fericită. Întotdeauna a existat o rivalitate între noi, dar am crezut că odată cu maturitatea, cu familiile noastre separate, lucrurile se vor liniști. M-am înșelat amarnic.

Totul a început când părinții noștri au murit într-un accident de mașină. Moștenirea era mică — o garsonieră dărăpănată și ceva bani puși deoparte. Am decis să vindem garsoniera și să împărțim banii. Eu am investit partea mea în casa visurilor mele, iar Irina și Vlad au cheltuit banii pe o mașină nouă și vacanțe. Nu am judecat-o niciodată pentru alegerile ei. Dar când au rămas fără bani și cu datorii la bancă, au început să vină tot mai des pe la noi.

La început, am crezut că vin din dorința de a petrece timp împreună. Dar curând am observat privirile lungi ale Irinei către casa noastră, comentariile răutăcioase despre cât de norocoasă sunt. Într-o seară, după ce copiii noștri s-au jucat împreună în grădină, Vlad a început o discuție ciudată cu Radu despre acte, proprietate și drepturi succesorale.

— Știi, conform legii, dacă moștenirea nu a fost împărțită corect, se poate contesta în instanță, i-a spus el lui Radu, cu un zâmbet fals.

Radu l-a privit mirat. — Am împărțit totul cum am stabilit atunci. Nu văd ce ar mai fi de discutat.

Dar Vlad și Irina aveau deja un plan. Au angajat un avocat și au deschis un proces împotriva noastră, susținând că partea mea din moștenire a fost supraevaluată și că am profitat de naivitatea Irinei. Am primit citația într-o dimineață ploioasă, când tocmai plantam lalele în fața casei. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește.

— Cum poți să faci asta? am întrebat-o pe Irina la telefon, cu lacrimi în ochi.

— Nu e nimic personal, doar dreptate, mi-a răspuns ea sec.

Radu încerca să mă liniștească, dar îl vedeam cât de afectat este. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau de ce nu mai mergem la verișorii lor. Mama lui Radu mă suna zilnic să mă întrebe dacă nu cumva am greșit cu ceva. Prietenii ne-au întors spatele, unii de teamă să nu se implice, alții convinși că „unde-i fum, e și foc”.

Procesul a durat aproape un an. Am cheltuit toți banii puși deoparte pe avocați. În fiecare zi mă trezeam cu inima strânsă, întrebându-mă dacă nu cumva Irina are dreptate, dacă nu cumva am greșit fără să-mi dau seama. Radu era tot mai distant, iar copiii mei au început să se teamă de orice bătaie în ușă.

În ziua sentinței, am stat cu mâna strânsă în mâna lui Radu pe holul tribunalului. Irina și Vlad stăteau la câțiva metri distanță, evitându-ne privirea. Judecătorul a decis că împărțirea moștenirii fusese corectă, dar tot procesul ne-a lăsat fără bani și fără liniște. Irina nu mi-a mai vorbit niciodată. Mama lui Radu a murit la scurt timp după aceea, spunându-mi pe patul de moarte: „Nu lăsa casa să te despartă de familie.”

Dar era prea târziu. Casa visurilor mele devenise un mormânt al amintirilor frumoase. Radu s-a închis în el însuși, copiii au crescut cu resentimente față de verișorii lor, iar eu… eu am rămas cu întrebarea dacă familia chiar e cel mai important lucru sau dacă uneori trebuie să ne alegem singuri familia.

Mă uit acum la casa noastră și mă întreb: merită să lupți pentru un vis dacă prețul e să-ți pierzi familia? Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată, oricât ai încerca să le acoperi cu vopsea proaspătă și flori în grădină.