Când sângele nu e mai gros decât pereții: Fratele meu, colegul meu de apartament, dușmanul meu?

— Nu vreau să-l văd aici, mamă! Am spus-o clar, nu? De ce trebuie mereu să faci tu pe împăciuitoarea?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de vreme. Mama stătea cu spatele la mine, spălând vasele, dar știam că lacrimile îi curg pe obraji. Pe hol, Vlad își trăgea geanta după el, încercând să nu facă zgomot. Îl uram pentru asta: pentru felul în care intra mereu pe vârfuri în viața mea, ca și cum n-ar fi avut niciodată dreptul să fie acolo.

Totul a început în acea noapte geroasă de decembrie, când bunica m-a chemat la spital. Era pe moarte. M-a prins de mână cu o forță neașteptată pentru trupul ei firav și mi-a șoptit:

— Promite-mi că ai să-l primești pe Vlad acasă. E fratele tău, nu-l lăsa singur.

Am simțit un nod în gât. N-am putut să-i spun nu. Am promis. Și acum, la două luni după înmormântare, Vlad era aici, cu ochii lui cenușii și privirea pierdută.

— Salut, Radu… pot să intru?

Nu i-am răspuns. Am făcut un pas înapoi și i-am arătat camera de oaspeți. Apoi am ieșit din casă, trântind ușa.

Ani de zile am fugit de el. De când tata a plecat și mama s-a îmbolnăvit, Vlad a devenit copilul-problemă: chiulea de la școală, dispărea nopți întregi, se certa cu toată lumea. Eu eram opusul: olimpic la matematică, bursier la facultate, băiatul model. Dar nimeni nu vedea cât mă durea să fiu mereu cel responsabil, cel care trebuia să repare tot ce Vlad strica.

Primele zile împreună au fost un coșmar. Vlad dormea până târziu, lăsa vasele murdare peste tot și fuma pe balcon fără să-i pese că urcau vecinii mirosul în casă. Eu veneam târziu de la muncă și găseam dezordine peste tot. Într-o seară, după ce am alunecat pe o cutie de pizza aruncată pe jos, am izbucnit:

— Nu poți să respecți nici măcar regulile astea simple? Nu suntem la hostel!

Vlad m-a privit cu o oboseală veche:

— Dacă nu-ți convine, spune-mi direct să plec.

— Nu pot! Am promis bunicii!

— Atunci las-o baltă cu reproșurile astea zilnice.

Am tăcut. În seara aceea am dormit prost. M-am întrebat de ce mă simt atât de vinovat pentru tot ce face el. De ce nu pot pur și simplu să-l dau afară?

Într-o duminică dimineață, mama ne-a invitat la masă. A încercat să ne facă să vorbim despre copilărie, despre tata, despre cum ne-a afectat plecarea lui. Vlad a tăcut tot timpul. La final, când mama a ieșit din cameră, mi-a spus încet:

— Tu știi că tata nu a plecat din cauza mea, nu?

M-am uitat la el surprins:

— Ce vrei să spui?

— Mereu ai crezut că eu sunt motivul pentru care s-a dus… Dar el avea deja altă familie. Eu doar am aflat primul și am ținut secretul ca să nu te rănesc.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Ani întregi îl urâsem pentru ceva ce nu făcuse el.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu ne-am împrietenit peste noapte, dar am început să vorbim mai mult. Vlad mi-a povestit despre anii petrecuți prin chirii mizere, despre cum a încercat să-și găsească un rost și n-a reușit niciodată să se simtă acasă nicăieri.

Într-o seară ploioasă, l-am găsit pe balcon plângând. Ținea în mână o fotografie veche cu noi doi copii.

— Îți amintești când mergeam la pescuit cu bunicul? — m-a întrebat printre sughițuri.

Am dat din cap. Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise fratele meu — nu cel de acum, ci băiatul acela vesel care râdea mereu.

Au urmat luni grele. Vlad a început să-și caute de lucru și chiar a găsit ceva part-time la o cafenea. Eu am încercat să fiu mai puțin rigid și să-l ajut unde puteam. Dar conflictele nu au dispărut complet.

Într-o zi, am găsit lipsind bani din portofel. L-am confruntat direct:

— Ai luat tu banii?

A roșit și a dat din cap:

— Îmi pare rău… Aveam nevoie pentru medicamentele mamei. Mi-a fost rușine să-ți cer.

Am simțit furie și milă în același timp. L-am îmbrățișat fără să spun nimic.

Adevărul e că familia nu e niciodată simplă. Sunt răni care nu se vindecă ușor și adevăruri care dor mai tare decât minciunile. Dar uneori trebuie să lași zidurile jos ca să vezi cine e omul din fața ta — chiar dacă e fratele tău.

Astăzi locuim încă împreună. Nu suntem cei mai buni prieteni, dar suntem frați — cu tot ce implică asta: certuri, împăcări, tăceri grele și momente rare de sinceritate.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta? Și ce înseamnă cu adevărat să fii familie? Poate că răspunsul nu e niciodată clar… Dar poate tocmai asta ne face oameni.