Când sângele nu mai leagă: Poveste dintr-un salon de spital

— Nu pot, Mihai. Nu pot să vin. Nu acum. Vocea Irinei, rece și tăioasă, răsună în telefonul fix de pe noptiera spitalului, printre sunetele monotone ale aparatelor care îmi monitorizează bătăile inimii. Mă uit la tavanul alb, încercând să-mi adun gândurile, dar totul e în ceață. Mâna stângă nu mă mai ascultă, iar cuvintele îmi ies greu, ca și cum ar trebui să le pescuiesc dintr-un lac adânc și tulbure.

— Irina, te rog… nu am pe nimeni altcineva. Nu pot să ies singur de aici. Doctorul a zis că mâine mă externează. Măcar vino să mă iei, să mă duci acasă…

— Mihai, nu pot. Am și eu viața mea. Nu mai sunt copilul care alerga după tine prin curte. Nu mai pot să port totul pe umeri. Ai făcut alegerile tale. Acum… descurcă-te.

Telefonul se închide brusc. Rămân cu receptorul în mână, cu ochii în lacrimi, simțind cum mă apasă nu doar boala, ci și greutatea anilor de tăcere și reproșuri nespuse. Îmi amintesc de tata, cum stătea în pragul casei, cu privirea pierdută, după ce mama a plecat. Irina plângea în camera ei, iar eu… eu am ales să fug. Să nu mă uit înapoi. Să mă ascund în muncă, în prieteni, în orice altceva decât în familie.

În salon, bătrânul domn Petrescu oftează. „Tot nu vine nimeni la tine, băiete?” mă întreabă cu vocea lui răgușită. Dau din cap că nu. „Așa-i viața, să știi. Când ești tânăr, crezi că ai timp să repari tot. Dar timpul nu așteaptă pe nimeni.”

În noaptea aceea nu dorm. Mă gândesc la Irina, la cum am lăsat-o singură cu tata, la cum nu am fost acolo când a murit mama. La Crăciunurile în care nu am venit acasă, la telefoanele la care nu am răspuns. La ziua în care am refuzat să o ajut când a divorțat, spunându-i că „fiecare cu problemele lui”.

Dimineața, asistenta mă întreabă cine vine să mă ia. „Nimeni”, spun, și simt cum mă sufocă rușinea. Îmi aduc aminte de copilărie, de mirosul de cozonac din bucătăria mamei, de râsetele noastre pe dealul din spatele casei. Unde s-a rupt totul? Când am devenit străini?

La prânz, primesc un mesaj de la Irina: „Nu pot să uit cum m-ai lăsat singură când tata era pe moarte. Să nu mă mai cauți.” Mă uit la ecranul telefonului și simt cum mă prăbușesc. Îmi vine să urlu, dar nu pot. Lacrimile curg fără să le pot opri.

În salon, domnul Petrescu începe să povestească despre fiul lui, care nu l-a mai vizitat de ani de zile. „Am fost un tată sever”, spune el, „dar am crezut că fac bine. Acum, nu mai am cui să-i spun că-mi pare rău.” Îl ascult și mă gândesc la Irina. Oare și ea simte la fel? Oare și ea ar vrea să audă că îmi pare rău?

După-amiaza, vine asistenta cu hârtiile de externare. „Aveți pe cineva care să vă ducă acasă?” mă întreabă din nou. Dau din cap că nu. „Atunci trebuie să chemăm un taxi. Aveți bani?” Scutur portofelul. Am câteva bancnote mototolite. Mă simt umilit, mic, neputincios.

Pe drum spre casă, în taxi, privesc pe geam la orașul care mi-a fost cândva acasă. Blocurile gri, oamenii grăbiți, copiii care se joacă în fața scării. Mă gândesc la Irina, la cât de mult am rănit-o fără să-mi dau seama. La cât de mult am rănit-o și atunci când am știut exact ce fac.

Ajung acasă. Apartamentul e rece, gol, cu miros de vechi și de singurătate. Mă așez pe pat și privesc tavanul. Îmi vine să o sun pe Irina, să-i spun că îmi pare rău, că aș vrea să pot da timpul înapoi. Dar știu că nu ar răspunde. Știu că unele răni nu se vindecă niciodată.

Seara, primesc un mesaj de la verișoara noastră, Alina: „Am auzit că ai fost la spital. Irina e supărată rău pe tine. Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare.” Mă gândesc mult la asta. Mă ridic cu greu din pat, iau o foaie de hârtie și încep să scriu: „Irina, știu că te-am rănit. Știu că nu am fost fratele de care aveai nevoie. Dar te rog, iartă-mă. Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic.”

Nu știu dacă va citi vreodată scrisoarea. Nu știu dacă va putea să mă ierte. Dar știu că trebuie să încerc. Pentru prima dată după mulți ani, simt că vreau să lupt pentru ceva. Pentru noi.

Mă întreb: oare sângele chiar nu mai leagă nimic atunci când greșelile sunt prea mari? Oare există iertare pentru cei care s-au lăsat unul pe altul la greu? Voi ce ați face în locul meu?