Când sângele tău devine străin: Povestea mea despre maternitate, judecată și lupta pentru copilul meu

— Nu ești în stare, Ivana! Nu vezi că abia te ții pe picioare? Cum să crești tu un copil?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu lacrimile mele. Stăteam pe scaun, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi țin privirea ațintită în podea. Maria, fetița mea de doar două săptămâni, dormea în camera alăturată, iar fiecare plâns al ei îmi sfâșia inima.

— Mamă, te rog… Nu pot să o dau. E copilul meu! am șoptit, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Tata s-a ridicat brusc de la masă și a trântit pumnul în lemnul vechi. — Ivana, gândește-te la viitorul ei! Tu abia ai scăpat cu viață după naștere. Ce fel de mamă vei fi dacă nici măcar nu poți merge fără ajutor?

M-am simțit ca o străină în propria casă. După naștere, corpul meu era slăbit, iar doctorii mi-au spus că recuperarea va fi lungă și anevoioasă. Dar nimeni nu vorbea despre rana din sufletul meu, despre frica ce mă sufoca noaptea când Maria plângea și eu nu știam dacă voi avea putere să mă ridic din pat.

Sora mea, Camelia, a venit într-o zi cu o broșură de la un centru de plasament. — Uite, Ivana, aici copiii au tot ce le trebuie. Poate e mai bine pentru ea…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am smuls broșura din mâna ei și am aruncat-o pe jos. — Cum poți să spui asta? E sângele meu!

— Nu e vorba doar despre tine! a țipat Camelia. Toți vrem ce e mai bine pentru Maria. Tu nu vezi că nu faci față!

În acea noapte am stat lângă pătuțul Mariei și am plâns în tăcere. Îi mângâiam fruntea mică și caldă, promițându-i că nu o voi lăsa niciodată. Dar în mintea mea răsunau vocile celor dragi: „Nu poți”, „Nu ești destul de puternică”, „O să o distrugi și pe ea”.

Zilele treceau greu. Mă luptam cu depresia postnatală, cu durerile fizice și cu privirile acuzatoare ale familiei. Vecina noastră, doamna Stanca, venea uneori să mă ajute cu supa sau să stea cu Maria cât făceam un duș rapid.

— Ivana, nu-i asculta pe ceilalți. Tu știi cel mai bine ce simți pentru copilul tău, mi-a spus ea într-o zi, ștergându-mi lacrimile cu colțul baticului.

Dar presiunea era uriașă. Mama a început să vorbească cu preotul satului, încercând să mă convingă că „un copil merită o familie întreagă și sănătoasă”. Tata îmi repeta zilnic că „nu e rușine să recunoști că nu poți”.

Într-o după-amiază, când Maria avea febră și eu nu aveam bani nici măcar pentru medicamente, am cedat și am sunat-o pe Camelia.

— Poate aveți dreptate… Poate chiar nu pot… am spus printre suspine.

Camelia a venit imediat și a început să împacheteze hainele Mariei. O vedeam cum îi împăturește rochița roz preferată și simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Nu! Nu pot! am urlat dintr-o dată, smulgând rochița din mâinile ei. Maria s-a trezit și a început să plângă. Am luat-o în brațe și am fugit cu ea afară, desculță, pe ulița satului.

Am mers până la casa doamnei Stanca și am bătut disperată la ușă.

— Ajutați-mă! Nu vreau să-mi dau copilul! Nu vreau!

Ea m-a primit în casă fără să întrebe nimic. M-a lăsat să plâng pe umărul ei ore întregi. A doua zi m-a dus la medicul de familie din oraș, care mi-a dat tratament pentru depresie și mi-a recomandat un grup de sprijin pentru mame singure.

Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Ana care fusese părăsită de soț după naștere; Mirela care creștea trei copii dintr-un salariu minim; Loredana care își pierduse părinții și era complet singură. Am început să prind curaj văzând că nu sunt singura care se luptă cu prejudecățile și lipsurile.

Încet-încet, am început să mă ridic. Am găsit un job part-time la magazinul din sat, iar doamna Stanca avea grijă de Maria cât eram plecată. Familia mea nu a vorbit cu mine luni întregi. Mama trecea pe lângă mine pe uliță fără să mă salute.

Dar într-o zi, când Maria a făcut primii pași în curte și a strigat „mama!” cu glas cristalin, am știut că am făcut alegerea corectă. Am plâns de fericire și am simțit că toate rănile se vindecau încet.

Au trecut doi ani de atunci. Familia mea încă nu mă acceptă pe deplin, dar uneori mama vine pe furiș să o vadă pe Maria jucându-se prin grădină. Tata încă oftează când mă vede muncind din greu, dar nu mai spune nimic.

M-am întrebat adesea: Oare câte femei ca mine sunt forțate să aleagă între dragostea pentru copilul lor și presiunea celor din jur? De ce e atât de greu să fii mamă în România dacă nu ai sprijin? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?