Când soacra hotărăște pentru mine: Povestea pierderii vocii și a curajului regăsit

— Zina, nu ai voie să semnezi nimic fără să mă consulți! vocea Elenei, soacra mea, răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui Radu evitau privirea mea. Aveam nouăsprezece ani și credeam că dragostea ne va fi scut. Dar în casa lor, fiecare zi era o bătălie tăcută.

M-am căsătorit cu Radu după un an de iubire adolescentină, plină de promisiuni și planuri naive. Mama m-a avertizat: „Zina, nu te grăbi. O să-ți fie greu cu Elena.” Dar eu nu am ascultat. M-am mutat în casa lor din Ploiești, cu două camere și un hol îngust, unde fiecare colțișor avea amprenta Elenei. Ea decidea ce mâncăm, când spălăm rufele, chiar și ce perdele punem la geam.

La început, am încercat să mă adaptez. Îi zâmbeam forțat Elenei când îmi critica ciorba sau când îmi spunea că nu știu să calc cămășile lui Radu. „Lasă, mamă, că înveți tu”, îmi spunea cu un aer superior. Radu tăcea mereu. Când îi spuneam că mă doare, ridica din umeri: „Așa e mama, nu te supăra.”

Dar totul a explodat când Radu a venit acasă cu o propunere: „Zina, mama zice să luăm o ipotecă pe apartament. Ea știe pe cineva la bancă.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu vorbisem niciodată despre asta între noi doi. Elena era deja la masă cu actele pregătite.

— Nu putem decide singuri? am întrebat încet, dar vocea mi s-a pierdut printre foile de hârtie.

Elena a râs scurt: — Tu nu știi cum merg lucrurile. Eu am trecut prin toate astea. Fără mine vă îngropați în datorii!

Radu a semnat fără să clipească. Eu am rămas cu pixul în mână, simțind privirea Elenei ca un cuțit în ceafă. Am semnat și eu, dar lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la tavanul scorojit și mi-am dat seama că nu mai sunt eu. Eram doar o umbră care se mișca printre dorințele altora. Dimineața, când Elena a început să strige că nu am pus destul zahăr în cafea, ceva s-a rupt în mine.

— Gata! Nu mai pot! am țipat, iar vocea mea a răsunat pentru prima dată în acea casă.

Elena a rămas cu lingurița în aer. Radu s-a uitat la mine ca la o străină.

— Plec! Nu mai pot trăi aici!

Mi-am aruncat câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers pe jos până la mama, cu ochii roșii și sufletul sfâșiat.

Mama m-a primit fără întrebări. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Ești acasă.” În zilele următoare am plâns mult. M-am simțit vinovată că l-am lăsat pe Radu, dar și el m-a lăsat pe mine de atâtea ori când a ales tăcerea.

Au trecut luni până am reușit să-mi găsesc un job la o librărie mică din oraș. Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou pentru mine. Am cunoscut oameni noi, am citit cărți care m-au ajutat să-mi pun ordine în gânduri.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început m-a rugat să mă întorc. Apoi a început să mă acuze că l-am abandonat. Dar eu știam că dacă mă întorc, totul va fi la fel.

Într-o zi, Elena a venit la librărie. A stat în prag cu brațele încrucișate:

— Crezi că ai făcut bine? L-ai distrus pe Radu!

Am privit-o drept în ochi pentru prima dată:

— Poate că l-am salvat pe mine.

A plecat fără să spună nimic.

Astăzi încă port urmele acelei perioade. Încerc să nu mai judec atât de aspru nici pe Elena, nici pe Radu. Poate fiecare a făcut ce a știut mai bine. Dar eu am învățat că vocea mea contează și că nimeni nu are dreptul să decidă pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă vieți dictate de alții? Câte Zina mai există printre noi? Poate povestea mea le va da curajul să-și găsească vocea.