Când soacra m-a dat afară din casă: Povestea unei femei din București despre iubire, umilință și regăsire

— Ieși afară! Nu mai vreau să te văd în casa asta!
Vocea Elenei răsuna ca un tunet în holul mic al apartamentului din Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe mânerul valizei, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Radu era plecat la Ploiești cu serviciul, iar eu rămăsesem singură cu Elena, mama lui. Nu era prima ceartă dintre noi, dar niciodată nu ajunsese atât de departe.

— Elena, te rog… Nu am unde să mă duc. E vineri seară, nu cunosc pe nimeni aici…
— Nu mă interesează! Ai stricat destul familia asta! De când ai apărut tu, Radu nu mai e băiatul meu!

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi. Avea chipul roșu de furie și mâinile strânse pe marginea ușii. Într-un fel, o înțelegeam. Își crescuse singură fiul după ce soțul ei murise într-un accident la metrou. Dar nu puteam accepta ura ei față de mine. Nu făcusem nimic rău, doar că nu eram fata pe care și-o dorise pentru Radu.

Am ieșit pe scara blocului cu valiza după mine. Era frig și ploua mărunt. Am coborât încet, încercând să-mi adun gândurile. Unde să mă duc? Mama era la Bacău, bolnavă și singură. Prietenele mele erau ocupate cu familiile lor. Am stat pe banca din fața blocului și am plâns ca un copil.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era Radu.

— Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
— Mama ta m-a dat afară…
— Ce? Cum adică te-a dat afară?
— Pur și simplu… Nu mai vrea să mă vadă aici.

Radu a tăcut câteva secunde. Știam că e prins între două lumi: iubirea pentru mine și datoria față de mama lui. Mereu a încercat să le împace pe amândouă, dar niciodată nu a reușit cu adevărat.

— Stai acolo, vin imediat!

Am așteptat aproape două ore pe bancă. Ploua tot mai tare și hainele mi se lipiseră de piele. O vecină, tanti Viorica, a trecut pe lângă mine și s-a uitat cu milă.

— Ce-ai pățit, mamă?
— Nimic… doar aștept pe cineva.

Când a ajuns Radu, era ud leoarcă și nervos.

— Hai să mergem la un hotel pentru noaptea asta. Mâine vorbim cu mama.

Am mers la un hotel ieftin din apropiere. În cameră mirosea a mucegai și a tutun stătut. Am stat amândoi pe pat fără să spunem nimic minute în șir.

— Radu, nu mai pot trăi așa… Nu mai pot să fiu mereu între tine și mama ta.

El s-a uitat la mine cu ochii triști.

— Știu… Dar nu pot să o las singură. E bolnavă cu inima…

Am simțit cum mă sufoc între două lumi care nu mă acceptau pe deplin: familia mea de la Bacău și familia lui Radu din București. Eram mereu „străina”, „venetica”, fata care nu era destul de bună pentru băiatul Elenei.

A doua zi dimineață, Radu a încercat să vorbească cu mama lui. Eu am rămas la hotel, cu telefonul în mână, așteptând un semn. După două ore, mi-a scris: „Nu vrea să te primească înapoi. Zice că dacă mă întorc cu tine, să nu mai calc nici eu acolo.”

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să-i cer lui Radu să-și aleagă între mine și mama lui? Cum să-mi găsesc locul într-o familie care nu mă vrea?

Am decis să plec la Bacău pentru câteva zile. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar era slăbită și abia se ținea pe picioare.

— Ce-ai pățit, Irina?
— Nimic, mamă… doar mi-e dor de tine.

Noaptea nu puteam dormi. Mă gândeam la anii petrecuți cu Radu: cum ne-am cunoscut la facultate, cum am râs împreună la primul nostru Crăciun, cum am visat la o familie mare și fericită. Toate păreau acum atât de departe…

După câteva zile, Radu m-a sunat:

— Irina, hai acasă! Găsim noi o soluție. Putem să ne mutăm cu chirie undeva aproape de mama, ca să pot avea grijă de ea, dar să fim și noi liniștiți.

M-am întors la București cu inima strânsă. Am început să căutăm o garsonieră mică în Militari. Era greu cu banii — salariul meu de educatoare abia ajungea pentru chirie și facturi. Radu lucra ca șofer la o firmă de curierat și făcea naveta zilnic.

În fiecare seară, când veneam acasă obosită, mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă. Mă simțeam vinovată că l-am rupt pe Radu de lângă mama lui bolnavă, dar nu mai puteam trăi sub același acoperiș cu Elena.

Într-o zi, Elena a venit neanunțată la noi acasă.

— Am venit să văd dacă trăiți bine fără mine!

A intrat fără să salute și s-a uitat critic la fiecare colțișor al garsonierei noastre modeste.

— Asta e viață? Să stai ca vai de tine într-o cutie de chibrit?

Radu a încercat să-i explice că suntem fericiți împreună, dar ea nu voia să audă nimic.

— O să vedeți voi! Fără mine n-o să vă descurcați!

După ce a plecat, am plâns ore întregi. Dar ceva s-a schimbat în mine în acea zi. Am realizat că nu trebuie să trăiesc pentru aprobarea Elenei sau a altcuiva. Eu și Radu eram o familie — chiar dacă mică și imperfectă.

Au trecut luni grele: certuri, lipsuri materiale, vizite tensionate la spital când Elena avea crize de inimă. Dar încet-încet am început să ne găsim echilibrul. Am reușit să punem bani deoparte pentru o vacanță scurtă la mare — prima noastră vacanță ca familie adevărată.

Astăzi privesc în urmă cu durere și recunoștință. Durere pentru umilința trăită atunci când am fost dată afară din casă; recunoștință pentru forța pe care am descoperit-o în mine însămi.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem propria fericire chiar dacă asta înseamnă să pierdem aprobarea celor din jur?