Când soacra mea a spus: „Atunci e hotărât, luăm creditul.” – O decizie care mi-a schimbat viața

— Nu se mai poate așa, Sorina! Ori te adaptezi, ori… — vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna tăios prin bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă de perișoare. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, era fixată undeva pe gresia tocită.

— Nu e vorba de adaptare, ci de respect! — am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima. — Nu puteți decide pentru noi fără să mă întrebați!

— Sorina, nu exagerezi? — a murmurat Radu, fără să mă privească. — E pentru binele tuturor. Avem nevoie de casa asta.

— Dar pe numele cui se face creditul? Cine va plăti dacă ceva nu merge? — am întrebat, simțind cum vocea mi se subțiază de furie și teamă.

Soacra mea a ridicat din umeri cu o siguranță care m-a făcut să mă simt invizibilă.

— Atunci e hotărât, luăm creditul. Nu mai avem timp de discuții inutile.

În clipa aceea am știut că nu mai pot rămâne. Am simțit că mă sufoc între pereții acelei case unde fiecare decizie era luată peste capul meu. Am urcat în camera noastră, mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am coborât scările cu inima bubuindu-mi în piept. Mama m-a primit acasă fără întrebări, doar cu o îmbrățișare lungă și caldă.

Zilele care au urmat au fost un amestec de liniște și gol. Mă uitam la telefon, așteptând un semn de la Radu. A venit abia după o săptămână, sub forma unui mesaj sec: „Sper că ești bine. Mama zice că exagerezi.”

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem de ani. Nu pentru că plecasem, ci pentru că am realizat cât de singură fusesem în propria mea căsnicie. Când m-am măritat cu Radu, credeam că vom construi ceva împreună. Dar fiecare pas important fusese dictat de Lidia: unde stăm, cum ne cheltuim banii, când mergem în concediu și chiar ce mobilă cumpărăm. Eu eram mereu „fata de la țară”, cea care trebuia să fie recunoscătoare că a fost primită în familia lor.

Într-o seară, mama a venit la mine cu două cești de ceai și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Sorina, nu vreau să-ți spun ce să faci. Dar vreau să știi că meriți mai mult decât să fii umbra altcuiva.

Cuvintele ei m-au durut și m-au vindecat în același timp. Am început să mă gândesc la cine sunt eu cu adevărat și ce vreau de la viață. Am reluat legătura cu prietenele mele din facultate, am început să merg la interviuri pentru un job mai bun și am descoperit că pot să râd din nou fără teamă.

Radu a venit după două luni. A intrat pe ușă cu ochii roșii și obrajii supți.

— Sorina… nu pot fără tine. Dar nici fără mama nu pot. Ea are nevoie de mine.

— Și eu? Eu nu contez? — l-am întrebat cu vocea tremurândă.

— Tu… tu ești puternică. Mama e bolnavă, are nevoie de sprijinul meu. Și creditul… deja l-am semnat.

Am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi. Nu era vorba doar despre credit sau despre casă. Era despre faptul că eu nu fusesem niciodată parte din deciziile vieții noastre.

— Radu, eu nu mă mai întorc. Nu pot trăi într-o familie unde nu sunt ascultată. Poate într-o zi vei înțelege.

A plecat fără să mai spună nimic. După aceea au urmat luni grele: divorțul, privirile vecinilor, întrebările rudelor. „Ce ai făcut? De ce ai plecat? Nu puteai să rabzi?”

Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am găsit un job la o editură mică din oraș și am cunoscut oameni noi care m-au văzut pentru cine sunt eu, nu pentru cine ar trebui să fiu după părerea altora. Am început să scriu povești despre femei ca mine — femei care au avut curajul să spună „nu” atunci când toți le cereau să tacă și să accepte.

Uneori mă gândesc la Radu și la casa aceea mare pentru care s-a făcut creditul. Oare e fericit? Oare mama lui îl lasă acum să decidă singur?

Viața mea nu e perfectă, dar e a mea. Și dacă ar fi să dau timpul înapoi… poate că aș pleca mai devreme.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre sau a unei familii care nu le vede? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem propria fericire?