Când soacra mea m-a dat afară din casă: povestea unei iubiri încercate

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai înțeles? Ți-ai făcut bagajele, pleci!
Vocea soacrei mele, Elena, răsuna în toată casa, iar eu stăteam în mijlocul holului, cu ochii umezi și mâinile tremurânde. Era trecut de ora opt seara, iar afară ningea mărunt. În jurul meu, două valize stăteau deschise, hainele mele aruncate la întâmplare peste ele. Nu-mi venea să cred că se întâmplă cu adevărat.

— Dar, doamnă Elena, vă rog… Nu putem să așteptăm să vină Paul acasă? Să vorbim toți trei? am încercat eu să mă agăț de ultima fărâmă de speranță.

— Paul e la Timișoara cu serviciul și nu are nevoie să-i stricăm liniștea cu prostiile tale! Ai stat destul aici pe capul nostru! De când ai intrat în familia asta, numai necazuri avem!

Mi-am mușcat buza de jos. De patru ani locuiam cu Paul în casa părinților lui, într-un cartier vechi din Ploiești. Ne-am cunoscut la facultate, la București, și după ce ne-am căsătorit, am rămas aici pentru că nu aveam bani de chirie sau de avans la un apartament. Paul lucra la o firmă de construcții și era mereu pe drumuri. Eu predam limba română la un liceu din oraș. Viața noastră nu era perfectă, dar ne aveam unul pe altul.

Elena nu m-a plăcut niciodată. Îmi spunea mereu că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, că provin dintr-o familie modestă, că nu știu să gătesc ca lumea sau să țin casa curată. La început am crezut că e doar gelozie maternă, dar cu timpul a devenit tot mai răutăcioasă. Paul încerca să mă apere, dar rareori avea curajul să-i spună mamei lui să-și vadă de treabă.

În seara aceea, Paul era plecat într-o delegație de o săptămână. Elena a așteptat momentul perfect. M-a urmărit toată ziua cu privirea ei rece și tăioasă. Când am ajuns acasă de la școală, am găsit-o cotrobăind prin dulapurile mele.

— Ce faceți acolo? am întrebat speriată.

— Îți fac un bine! Îți împachetez lucrurile ca să nu mai pierzi timpul. Nu vreau să te mai văd aici când mă trezesc mâine dimineață!

Am încercat să-i explic că nu am unde să mă duc, că părinții mei sunt bătrâni și bolnavi la țară, că fratele meu abia s-a mutat cu chirie într-o garsonieră minusculă din București. Dar Elena era de neînduplecat.

— Nu mă interesează! Dacă nu pleci tu, plec eu! Și să vezi atunci ce-i spun lui Paul!

Am ieșit pe hol și am sunat la tata. Vocea lui tremura la telefon:

— Mamă, vino acasă dacă nu ai unde sta… Nu te las pe drumuri!

Apoi l-am sunat pe fratele meu, Mihai. A venit imediat cu trenul de la București și m-a ajutat să-mi strâng ultimele lucruri. În timp ce coboram scările blocului cu valizele după noi, Elena a ieșit pe ușă și a strigat după mine:

— Să nu te mai întorci! Să nu-l mai cauți pe Paul! O să-i găsim o fată adevărată!

Am plâns tot drumul spre garsoniera lui Mihai. El m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Nu meriți așa ceva, Ana. Paul trebuie să știe ce s-a întâmplat.

Dar zilele au trecut și Paul nu m-a sunat. Am încercat să-l contactez eu, dar telefonul lui era mereu închis sau nu răspundea. Într-un final, mi-a trimis un mesaj sec: „Mama mi-a spus că ai plecat singură. Când mă întorc, discutăm.”

M-am simțit trădată. Cum putea să creadă că aș fi plecat fără motiv? Cum putea să nu mă caute?

În garsoniera lui Mihai am stat aproape două luni. Am dormit pe o saltea veche, am împărțit spațiul minuscul și am plâns nopți la rând. Tata mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Mama era prea bolnavă ca să înțeleagă tot ce se întâmplase.

Într-o zi, Paul a venit la ușa lui Mihai. Avea ochii roșii și fața trasă.

— Ana… De ce ai plecat? Mama mi-a spus că ai făcut scandal…

— Paul! Tu chiar crezi asta? Chiar crezi că aș fi plecat fără motiv? M-a dat afară! M-a umilit! Am dormit două luni pe jos pentru că tu n-ai avut curajul să-ți aperi soția!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu ce să fac… E mama mea…

Atunci am înțeles că între mine și mama lui va alege mereu familia lui de sânge. Oricât l-aș fi iubit, nu puteam trăi mereu cu frica zilei de mâine, cu umilința și suspiciunea în suflet.

Am divorțat după câteva luni. Am găsit o chirie micuță aproape de liceu și mi-am refăcut viața încet-încet. Mihai mi-a fost sprijin mereu. Tata a murit anul trecut, dar știu că ar fi fost mândru de mine.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva ar fi trebuit să lupt mai mult pentru Paul sau dacă vina e doar a soacrei mele. Dar poate vina e împărțită între toți: între mine care n-am avut curajul să plec mai devreme, între Paul care n-a știut să fie bărbat și între Elena care n-a putut accepta că fiul ei e adult.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi aleg demnitatea în locul compromisului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?